mopping

Afară un soare blând anunță o zi superbă de toamnă, dar pentru noi e dimineață de curățenie. De când nu mai avem femeie care să vină periodic să ne scoată din mizerie, facem împreună, cot la cot. El dă cu aspiratorul în toată casa, după ce eu am ridicat tot de se putea ridica din drumul lui: măsuțe de cafea și coșuri din nuiele în care ținem diverse mărunțișuri, ghivece sau perne mari decorative, ori lucruri lăsate de copii prin casă. Nu-i greu, în doi treaba merge iute. Apoi, în urma lui vin eu cu un mop ud și frumos mirositor și astfel în maximum două ore treaba e gata. Facem treabă de suprafață amândoi, de curățenie în profunzime nu ne țin nervii decât rar. Atunci el începe să pulverizeze aragazul cu soluții toxice care se simt în toată casa sau să demonteze și să spele plasele la ferestre, iar eu frec prin tot felul de colțișoare în baie sau reorganizez balconul sau debaraua. Ce-i drept, de când petrecem mai mult timp în casă, facem parcă mai des curățenie în profunzime.

Am dat muzica tare în sufragerie și înaintez încet cu găleata și mopul înspre balcon. Îmi place să fac curățenie pe muzică, îmi pare atunci că nu pierd vremea cu șmotru, ci că e o bucată de timp în care ascult activ, o felie de timp câștigată.

De pe fereastra balconului soarele îmi face semne că aș putea face altceva acum, de pildă să stau sub copaci într-un parc sau să ascult muzică plimbându-mă pe străzi sau orice altceva sub căldura lui. Eu îi rezist eroic și fără frustrare, pentru că am ieșit weekendul trecut. De când domnește pandemia peste lume ieșim parcă mai des în natură decât înainte. Îmi cobor privirea înapoi asupra mopului și mai înaintez puțin cu el. 

Cochetăm, de vreun an, cu o căsuță la țară. Pandemia ne-a accentuat dorința de a avea un colțișor de liniște și izolare undeva departe de forfota orașului, iar de când am stat două luni în carantină, fără să ieșim din casă decât seara la câte o tură în jurul blocului, mi-am schimbat complet părerea asupra vieții la țară. Dacă înainte mă întrebam cum aș putea supraviețui la țară, izolată de viața pulsândă, de agitația orașului, de oameni și terase, într-o văgăună în care nu se întâmplă niciodată nimic, acum chiar îmi doresc asta. Izolați suntem oricum, stăm în case și contactul cu semenii e redus la minim. Școala se face online, joburile la fel. Aprovizionările la supermarket au devenit excursii în sine, care se bifează ca “luat aer” sau “mișcare”. O păcăleală. Acum ne simțim cu toții izolați în ditamani orașul. Acum sunt pregătită să locuiesc la țară. 

Cufund mopul pentru ultima oară în găleata verde praz cu apă murdară, maronie, îl storc bine și îi sprijin coada de tocul ușii balconului. Traversez cu pași mari camera ca să nu las urme pe podeaua umedă.

Uneori am îndoieli. Mă gândesc că poate lucrurile nu sunt atât de grave pe cât se prezintă sau poate că totul ar putea fi o mascaradă extrem de bine pusă la punct de o minte bolnavă sau mai multe. La început am fost îngrozită de cifrele deceselor din alte țări, am citit tot ce se găsea pe internet despre virus, de la mărturii ale oamenilor până la tratate de medicină – noroc că nu erau foarte multe pe-atunci. Urmăream toate știrile și alt subiect nu mai exista pentru mine. Dezinfecatam orice produs intra pe ușă, spălam podeaua cu clor. Până când m-am simțit copleșită de anxietăți și am observat că reacționez irațional. Atunci am stins televizorul și nici pe net n-am mai căutat chiar toate informațiile. Deveniseră oricum prea multe și deja începeau să se bată cap în cap. Începând de-atunci și până acum port mască mereu și îmi dezinfectez mâinile de fiecare dată când ating ceva. Dar mă și întreb adesea cât e adevăr și cât exagerare. Apoi mă uit la cifrele morților, îmi spun că una din ele aș putea fi eu sau cineva din familia mea și îmi trece pofta de teoria conspirațiilor. 

E bine totuși, simt că am ajuns la un echilibru. În tot timpul ăsta m-am imunizat emoțional, acum nu-mi mai e frică. Am învățat să trăiesc cu virusul, m-am resemnat sau am găsit soluții. Mai am mici căderi și dezechilibre, dar trec destul de repede, doar pentru asta plătesc săptămânal bani grei pe terapie. Mă întreb cum se descurcă în perioada asta oamenii care nu fac terapie.

Mă uit de-a lungul parchetului din sufragerie dacă s-a uscat. Mai sunt doar câteva pete umede care lucesc în soare.