mici momente

Eram ieri cu trotineta în drum spre o întâlnire, acultam muzică în căști și vântul începuse să adie mai tare, în sfârșit nu mai era așa cald, goneam veselă și fredonam în gând, aerul îmi vâjâia pe la urechi și mi se părea că viața e atât de frumoasă! Un sentiment de beatitudine pe care îl am des de vreun an și ceva încoace. Pe care-l savurez de fiecare dacă când vine, fără să mă întreb cât va dura, fără să mă simt vinovată și mai ales fără să prevăd în el apropierea vreunei nenorociri.

Pentru că înainte așa făceam. Rarele momente în care mă simțeam cu adevărat fericită mi le autosabotam, spunându-mi că nu e cazul să mă bucur prea tare, precis că mă așteaptă o dezamăgire după primul colț, vreo nenorocire sau măcar un ghinion. Mi-era frică să simt fericire, nu-mi era familiar sentimentul ăsta de bucurie pură și prea se simțea ciudat. Prin urmare, îmi puneam singură frână, de parcă, dacă îmi diminuam bucuria, reușeam cumva să diminuez și suferința care va veni după.

Acum nu mai fac așa. Când e de bucurat, mă bucur cât de mult pot, când e de întristat, o fac până se epuizează toată tristețea. Nu mai înfrânez nimic, nu mai mimez altceva. Iau totul cum vine. Și când gândul acela mic și pervers își mai ițește scăfârlia să-mi spună că nu e totul lapte și miere în viață și acum e bine, dar cine știe și dacă cumva… (*insert here scenariu sumbru*), atunci mă uit în ochii lui și-i zic „Știi ce? Dacă la un moment dat va fi așa cum spui tu, atunci mă voi descurca, voi găsi resurse să-mi recapăt înapoi echilibrul și pofta de viață.” Fix așa, apoi îi întorc spatele și-mi văd mai departe de viața mea.

Sigur, mi-a luat vreo doi ani de terapie să învăț asta și să-mi vină natural. Dar cât de bine e!