hanna & mama

Avem totuși o situație cu potențial periculos în această saga. E vorba despre cățel.

Am fost la Brașov, după o jumătate de an de când n-am mai călcat pe-acolo. Mama e aproape neschimbată, poate puțin i-a crescut părul și parcă are un kilogram, hai două în plus. Cățelușa Hanna, în schimb, a crescut precum Făt-Frumos: ieri era cât palma, azi e cât Vera – dacă se ridică pe labele din spate. Și se ridică întruna, sare pe om cu bucurie și lăbuțe de noroi, trage de lesă ca dementa, sare și se învârte, țopăie și se zbenguie. Pentru că, judecând după profil și siluetă, păr și temperament, pare să aibă ceva de terrier în genă. Iar terierii, se știe, nu sunt câini ușor de dus. În special de către femei în vârstă, care n-au nicio treabă cu dresajul și educația canină.

Pe scurt, am fost îngrozită. Ele se iubesc și se înțeleg de minune, e o armonie totală, însă mi s-a părut că șefa în casă e Hanna și nu mama. Că Hanna o plimbă pe mama și nu invers. Și că ar putea fi amuzant acum, însă la iarnă, când solul devine alunecos, o să ne piară zâmbetul dacă Hanna o trântește pe mama pe gheață, pentru că nu știe nici să meargă frumos, nici să asculte de un minim de comenzi.

Mă gândesc să caut un dresor în Brașov. Care să le educe pe amândouă: pe Hanna s-o învețe niște comenzi, pe mama cum să i le dea.