yoda

Mi-am găsit în sfârșit sportul de care să mă pot ține. Nu genul la care mergi de câteva ori pentru că ți-ai făcut abonament, nici cel pe care-l practici pentru că e la modă sau la care ai aterizat pentru că te tărâște vreo amică. Ci sportul ăla care ajunge să-ți placă mult, la care mergi singur, regulat și din plăcere și căruia ajungi să-i simți lipsa dacă nu mergi. Se cheamă yoga.

Mi-a plăcut întotdeauna sportul la alții, le-am apreciat determinarea, ambiția, efortul, dar nu m-am văzut niciodată pe mine făcând sport. Deși i-am recunoscut mereu incontestabilele-i beneficii, mă întrebam de ce m-aș chinui cu așa ceva, când există alternative pentru o viață sănătoasă. Însă conștiința, trendurile, câte-o persoană pe care o admiram sau durerile de spate mă mai mânau când și când să „mă apuc de sport”. Dar nimic nu m-a atras cu adevărat. Schiul e prea rece, înotul prea ud, la aerobic transpiri, pe bicicletă te dor picioarele, la alergat gâfâi, zumba e stupidă, pilates e ok până devine obositor… în fine, you get the picture, nimic nu era pe gustul meu. Iar yoga era oricum pentru ăia duși cu pluta.

Dar am nimerit totuși la yoga. Adevărul e că am aterizat acolo într-o stare jalnică – astă primăvară, după ce m-a părăsit soțul – deci se poate spune că mă încadram binișor la „duși cu pluta”. M-am dus la yoga pentru că trebuia să-mi umplu timpul cu diverse, pentru că terapeuta mi-a zis să nu stau în casă și pentru că aveam oricum o prietenă veche care era instructoare de yoga. I-am zis că-s praf cu nervii și că am nevoie de ceva care să mă țină în viață la cel mai elementar mod: inspiră/ expiră. Și a funcționat.

Acum merg la yoga regulat, de două ori pe săptămână, iar uneori fac și acasă, de pe Youtube. După aproape jumătate de an am devenit mai flexibilă, mi-au trecut durerile de spate și de cervicală – sunt curioasă dacă funcționează și în cazul articulațiilor mele dureroase care se activează în fiecare sezon rece – și pot face niște mișcări de care nu m-aș fi crezut în stare. Dar cel mai important este că m-a echilibrat pisihic. De fapt, aici vine marele merit al acestui sport. Nu e doar răsuciri și stretching, ci se merge și pe meditație, interiorizare și conștientizare. Pe mindfulness, atât de trendy nowadays, dar care ajută, fir-ar să fie!

Îmi place că fiecare oră de ‘sport’ începe și se sfârșește cu repaos. Liniște, închis ochii, concentrat atenția, întâi asupra afară, apoi adus spre interior, respirație conștientă și ai ajuns acolo. De-aici e ca-n viață: scălâmbăielile și contorsiunile devin ușoare când înveți să te focusezi, să-ți menții echilibrul și să respiri unde trebuie. Nu trebuie să faci totul corect, împortant e să te străduiești un pic. Iar la sfârșitul practicii, când îți simți corpul ca după o bătălie, te întinzi pe spate cu ochii închiși, lumina stinsă și muzică în surdină (unele instructoare dau și cu arome) și te relaxezi din nou prin meditație. Contrastul dintre tensiune și relaxare e atât de izbitor, încât te face să vezi chestii. Băi, dacă-i prinzi șpilul, it’s the shit, vă spun!

Știu sigur că de-acum voi practica yoga toată viața mea. Încetișor, în stilul meu, dar nu voi mai renunța la dânsa.