este dovedit științific, femeile sunt tari

Pentru că atunci când se va face mare, Vera vrea să devină nici mai mult nici mai puțin decât arachnolog (!), nu pot să nu semnalez o apariție nouă la Nemira și anume „Femei în știință: 50 de femei temerare care au schimbat lumea”, care va fi lansată zilele astea și pe care abia aștept s-o răsfoiesc.

Despre ce e? Despre femei mișto. Puternice și deștepte, care au știut ce vor și au mers pe drumul lor și astfel au lăsat ceva în urmă. Ca de exemplu Joan Beauchamp Procter.

Joan Beauchamp Procter a fost mereu fascinată de reptile. S-a născut în Anglia, în 1897, și a crescut într-o vreme când femeile erau considerate gingașe, iar reptilele, exotice și periculoase. Starea proastă a sănătății a împiedicat-o să meargă la universitate, dar nu și să studieze animalele pe care le iubea. Joan avea ca animale de companie șerpi, broaște și chiar crocodili. Și-a folosit animalele ca să prezinte o lucrare la Societatea Zoologică din Londra pe când avea doar 19 ani. În 1917, a început să lucreze oficial la Muzeul Britanic ca asistentă a lui George Albert Boulenger, care se ocupa de reptile și pești. În 1923 a devenit curator al Grădinii Zoologice din Londra și a descoperit o specie cu totul nouă din Australia, numită șopârla-dragon de peninsulă. Ziarele se dădeau în vânt după această femeie micuță, care lucra cu pitoni și șopârle imense. Pentru publicul larg era foarte straniu să vadă o femeie care se ocupa de asemenea creaturi. A devenit faimoasă, mai întâi pentru stranietatea ei, dar curând lumea i-a înțeles geniul. A lucrat îndeaproape cu arhitecți pentru a proiecta terariul (casa reptilelor) de la grădina zoologică, care a fost construit în 1926 și funcționează și azi. A fost primul de acest fel, construit special pentru confortul reptilelor. Joan a fost recunoscută ca expertă în herpetologie și a publicat numeroase lucrări de cercetare. Ea a descoperit că „secretul unei grădini zoologice este să faci animalele să se simtă ca acasă“. Și-a folosit talentele artistice ca să facă mediul de la zoo să arate și să se simtă la fel ca mediile naturale ale animalelor. Prin practica la locul de muncă și relația ei specială cu animalele a devenit un veterinar excelent. În grija ei, reptilele trăiau mai mult ca înainte în captivitate. Dragostea și înțelegerea ei pentru reptile au făcut-o să cunoască fiecare animal în parte. Acasă avea chiar un dragon Komodo drept animal de companie. Dar, până la urmă, sănătatea ei precară și-a spus cuvântul. Venea la muncă când putea și își făcea turele într-un scaun cu rotile și cu dragonul Komodo în lesă. A murit la 34 de ani, dar moștenirea ei se găsește și azi la Grădina Zoologică din Londra.

Până când Vera mea își va urma calea ei de arachnolog prin pădurile amazoniene, nu mai menționez decât că ușa camerei ei arată așa: