you can run, but you can’t hide

11 Responses

  1. ai de mine, ce seamănă cu Ion al meu…

  2. Maria spune:

    Sper sa ramana mereu asa, Vera a ta.

  3. Andreea B spune:

    Imi place de Vera! Asa e si Matilda mea, ti le zice fara menajamente. 🙂 si e bine, ma simt de multe ori provocată. Ceea ce imi place.

  4. Gratiela spune:

    Uite asta e o dilema a mea din ultima vreme. Treaba asta cu sa nu vada copilu ca te afecteaza cand testeaza limite, cand intinde coarda, etc. Pt cine o stie pe Janet Lansbury, e „unruffled”-ul ei. Pe mine ma aduce copilu la niste crize de ma apuc de plans efectiv. Sau ma ciupeste/musca/loveste de plang. Sau urlu. Ok, inteleg ca fix atunci el are de fapt nevoie de ma-sa, apta sa il „contina” pe el cu ale lui emotii. Si daca eu ma apuc de bocit, apoi se apuca si el de disperare si jale. Ca mama nu e de fapt un munte si o stanca. E vai de ea. Si eu, un pui mic am puterea sa o destabilizez. Da, pricep de ce asta e nasol. Dar sunt un biet om, mamele sunt oameni si ele, oare e asa rau sa vada copilu asta? Ca am si eu emotii si limite si dureri si rabdare care se gata? Unde gresesc? Unde ii bariera intre cat e ok si cat nu sa il lasi pe copil sa iti vada durerile si oboseala?

    • mara spune:

      Zău dacă știu să răspund la aceasta întrebare! 🙂 Ce știu eu e că sunt într-o criză și trebuie să trag de mine masiv. Sigur, copiii oricum simt, dar asta nu înseamnă că-mi pot permite luxul unei depresii trăite la vedere.

  5. Carmen spune:

    Mie mi se pare foarte tare cat de „in touch” e cu sentimentele ei. Eu nu cred ca as fi putut sa descriu asa bine de ce e deranjant cand cineva ofteaza din cauza mea. Probabil ca ori m-as enerva, ori as fi intimidata.

Lasă un răspuns