șantier (P)
Sub craniul meu
E acum șantier
Au venit niște oameni
Au întins sfori
Și au delimitat perimetre.
Au scos hârleț, târnăcop, lopată și șpaclu,
Perii, pensule, făraș, bisturie
Și au început lucrările.
Forează adânc oamenii mei,
Sapă gropi și tuneluri,
Galerii subterane,
Găsesc ruine pierdute
Și lumi dispărute,
Eu îi privesc fascinată și
Mă minunez câte port în mine.
Deunăzi au descoperit chiar și o fosilă de dinozaur.
M-am uitat la ea,
Am cercetat-o,
Am întors-o pe toate părțile și am spus:
– Bună, tată! Mă bucur să te cunosc.
Este de o neasemuita frumusete poezia ta, Mara.
Mulțumesc, mi-a venit în cap în metrou și am scris-o repede în telefon
Silver lining: macar situatia asta iti stimuleaza creativitatea. Poate scoti un volum de poezii. 😉
Da, se va numi „Poezii plângăcioase scrise în telefon” 🙂
da. si ar fi grozav volumul
Asa cum ai creat in perioade mai senine, asa creezi si in aceasta perioada. Poezia e terapeutica, si cand o citesti, si cand o scrii, cand o simti.
De curand, la Bookfest, am gasit o poezie a lui Rupi Kaur, spune asa:
„To heal
you have to
get to the root
of the wound
and kiss it all the way up”.