reguli de bună purtare la teatru

16 Responses

  1. Si noi am fost la cateva spectacole in ultima vreme si am in plan sa scriu despre NESIMTIREA parintilor. Se intampla un fenomen pe care il prevedeam, ca de obicei: copiii crescuti cu „libertate” si fara reguli, urmand sfaturile „specialistilor in parenting” aparuti ca ciupercile dupa ploaie in ultimii ani care interzic interdictiile si alte asemenea aberatii, acei copii, deci, ajung nesimtiti, de fapt, si nu bine crescuti. Vor urma niste generatii de „artisti” inadaptati si dezamagiti de viata reala, dupa ce vor iesi din coconul in care ii tin parintii lor „informati” si adepti ai homeschoolingului, multi dintre ei…

    • mara spune:

      Nu știu, nu cred că are neapărat o legătură cu vreunul din curentele de parenting. Deși, într-adevăr, granița dintre libertatea bună și cea dăunătoare e subțire și trebuie s-o vezi tu, ca părinte, ca apoi să o explici și copilului.
      Cred că ar fi bine să ne ghidăm după celebrul „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face”.

      • mmarialj spune:

        Mda, nu stiu cata teorie de parenting citeste lumea, dar nesimtirea asta generala se intampla ca urmare a faptului ca in general inteligenta emotionala nu conteaza cu adevarat. Ai dreptate cu expresia ”ce tie nu ti place altuia nu-i face”, dar ca sa ne ghidam dupa asta, trebuie sa ne-o demonstreze consecvent cineva inainte.
        In plus, cand cei care deranjeaza in general ajung sa fie ei insisi deranjati de cineva, sunt ridicol de intoleranti, reactioneaza brutal, si acum ma gandesc mai ales la situatiile pe care noi le-am trait cu Kiti (dar nu-i neaparat nevoie sa ai un copil cu dizabilitati), de exemplu situatii in care iti faci mii de probleme sa nu deranjezi, ai mereu un plan de rezerva daca se intampla totusi sa o faci, dar e sufiicent sa tipe, sa zicem, copilul prima oara ca sa fii sanctionat imediat, de te ia plansul si nu te mai lasa o ora intreaga 🙁

        • Iti dai seama ca e departe de mine gandul sa „sanctionez” vreun copil, cu atat mai mult unul cu dizabilitati. Maximul de reactie pe care o am este sa arunc priviri, zic eu, semnificative adultultui insotitor. Dar nu prea functioneaza, pentru ca acesti adulti sunt atat de nesimtiti incat nu le mai pasa de absolut nimic in jur. Si atunci ii folosesc ca lectie pentru fiica-mea (apropo de modelul lui „Ce tie nut-i place…”) si, in functie de situatie, inghit sau plec de acolo.

          • mmarialj spune:

            Da, eu urasc sa ”sanctionez” copiii, ai mei sau ai altora, asa cum urasc sa fiu sanctionata din prima. Prefer sa spun si sa mi se spuna pe inteles ce se asteapta de la mine in prima faza. Astfel dau si primesc o sansa sa functionam armonios unii langa ceilalti. Sper ca se subintelege ca nu ma gandeam la tine, iar daca nu, iti spun direct, de dragul armoniei, nu m-am gandit nicio clipa la tine 🙂

          • M-am linistit 😉

        • Anca spune:

          Fă un exercițiu, du-te în oglindă și întreabă-te de câte ori ai făcut altuia ce ție nu îți place. Dacă răspunsul e niciodată, înseamnă că nu ești vreo ipocrită bitchy care dă lecții, din vârful celui de-al doilea limbaj al dublului limbaj. Eu una am obosit de sfaturi. Fiu-meu are 3 ani și îl duc la teatru, sunt sigură că nu moare nimeni dacă mai face un vâj-vâj.

          • mara spune:

            Nu știu exact căreia dintre noi te-ai adresat, dar eu una pot spune cu mâna pe inimă că ai mei copii, nici fata și cu atât mai puțin băiatul, nu au deranjat nici măcar o singură dată vreun spectacol, teatru sau film, eveniment, reuniune, birou etc. (Nu se pun, evident, tantrumurile pe stradă, era vorba doar de locuri în care se face liniște pentru că unii oameni muncesc, performează etc.). Cât n-au fost apți, nu i-am dus.

          • Nici eu nu stiu cui s-a adresat Anca, dar si eu pot spune cu mana pe inima ca fetita mea nu a deranjat nicaieri, in cei aproape opt ani de existenta. Complimentele si parerile pozitive referitoare la comportamentul ei primite de peste tot, incepand cu scoala si terminand cu casiera de la supermarket, sunt confirmari arhisuficiente. Si confirm si spusele Marei referitoare la fetita ei, pe care am vazut-o la evenimente si s-a comportat ireprosabil. Mult succes cu „vâj-vâj”-ul ala!

  2. Laura Frunza spune:

    Of, de câte ori am scris şi eu despre asta, cred că nu am recenzie de spectacol în care să nu zic ceva. Dar am ajuns să simt că mă piş contra vântului, pe cuvânt. Ba zilele trecute, scria cineva un status foarte supărat că există în teatre plasatori care îi roagă pe copii să meargă înapoi la locurile lor şi să nu mai stea lipiţi de scenă. Mi s-a părut culmea ofuscării, pe cuvânt. În afară de faptul că nimeni nu respectă limita minimă de vârstă atunci când îşi duce copilul la un spectacol, eu cred că tocmai din cauza fenomenelor de spectacol interactiv (care nu prea mai au legătură cu teatrul), oamenii nu mai ştiu să respecte bunul mers al unei piese de teatru clasice (sau spectacol de balet sau de operă). La spectacol se merge pentru a sta pe scaun oricât de tare vrea copilul să se ducă acolo în faţă să tragă actorul de fustă sau să pună mâna pe decoruri, nu se poate. Nu mai spun că pot exista potenţiale pericole (cabluri, lumini, decoruri insuficient asigurate), dar un copil care stă şi se agită în faţă poate deruta un actor iar o singură clipă de neatenţie poate compromite un spectacol la care s-a muncit foarte mult. Există o conduită de stat în sală la teatru şi trebuie respectată, oricât de liberi credem noi că ar trebui să ne creştem copiii. Eu nu m-am dus cu Eliza la teatru până la 4 ani (îmi aduc aminte că era chiar înainte să împlinească 4 ani şi am fost la o piesă la teatrul Ion Creangă). Nu am considerat că ratează ceva în dezvoltarea ei, ci am aşteptat liniştită până când am considerat că poate înţelege cum se stă în sală la un spectacol. Nu înţeleg ce-i cu mania asta de a ne culturaliza copiii de la 2 ani la evenimente culturale pe care nu le înţeleg, nu şi le vor aminti şi la care, vă asigur, nu-şi doresc să meargă. Copiilor mici nu le place aglomeraţia, întunericul, gălăgia, personajele costumate, înghesuiala dintre scaune şi senzaţia de constrângere şi atunci se manifestă aşa cum ştiu ei mai bine, prin plâns, frichineală, cerut de mâncare etc. Nu e vina copiilor, e vina adulţilor.

    • Si nu e numai la teatru asa, din pacate. Eu am vazut copii fortati sa stea la ateliere care nu le plac sau care sunt, evident, mult peste varsta lor, desi nu numai ca ii deranjau pe ceilalti participanti, dar ei insisi erau evident nefericiti. Sunt patru ani de cand merg regulat la Palatul Copiilor, deci am avut timp berechet sa ma enervez la greu pe culoarele alea, unde este cel mai ofertant spectacol al greselilor de parenting si, in special, „bunicing”, ca sa zic asa.

  3. Vio spune:

    Mara..total de acord cu tine. Dar ce te faci daca ..la National,la sala mare,doar cu adulti,in spatele tau fasaie unul o punga de cipsuri. Mananca,frate! Adult, nu copil!!! Asa..cam la vreo douaj si ceva de ani!!
    Traita de mine..drept e ca acum niste ani la piesa Numele Trandafirului… Am crezut ca mor. I-am spus sa inceteze. Stii ce mi-a spus „pai le-am cumparat de aici in pauza,daca m-au lasat cu ele in sala si cei de la teatru nu imi spun nimic..ce problema aveti Dvs?”
    Ah,well,chiar asa..!!!

    • mara spune:

      Poate ar trebui pus un panou chiar în față, la intrare: NU se mănâncă, NU se vorbește, NU se stă pe fb etc. Cam penibil, doar poate ajută?

  4. Adriana B spune:

    In mod constant, vedem la spectacole copii mult sub varsta recomandata. Acum 1 an, la Opera Comica pt Copii la „Coana Chirita”… sala era plina de copilasi intre 4-6 ani. Nu cred ca intelegeau prea mult din ceea ce se intampla pe scena. Langa noi era un grup, copiii stateau pe randul din fata, parintii in spatele lor… le-au indesat tot timpul cat a durat piesa biscuiti in gura, altfel nu reuseau sa-i tina pe scaun. Sau la concert-lectie de percutie, tot la Opera Comica,,, pana la urma profesorul care prezenta i-a rugat pe cei care deranjau sa paraseasca sala.

    • mara spune:

      Aici poate fi și greșeala altora, nu doar a părinților. Anul trecut, grupa mică a Verei a fost cu clasa la Opera comică pentru copii, în Săptămâna Altfel. S-a dus și maică-mea cu grupa, căci ni se părea cam mică fata pentru spectacol cu clasa. Inițial i-au băgat într-o sală, unde a apărut un domn profesor care a început o prelegere pe scenă, explicând din ce se compune un instrument de suflat și istoria lui, ca la școală, în fața unor copii de 3 ani – îți imaginezi că nu înțelegeau nimic și că-i durea fix undeva de componentele trombonului. Până când au început să întrebe unii educatori, părinți, bunici: wtf? I-au transferat într-o altă sală, la piesa „Jack si vrejul de fasole”. Toată povestea cu asteptat, asistat la inceputul primului spectacol, transfer si pana a inceput Jack a durat vreo ora. Iti dai seama cam cat de iritata era toata grupa mica! Maica-mea era gata sa ia copila si sa plece acasa, doar ca Vera chiar a vrut sa vada spectacolul si a stat cuminte, pana la urma a fost ok. Dar nu toti au mai avut rabdare, dupa o ora de plictiseala, sa mai stea linistiti pe scaune.

  5. mine "s spune:

    Da ! Perfect de acord .Iar exemplul.parintelui e de cele mai multe ori „regula” deprinsă de copil.Asa ca mi-as permite sa mai adaug ca daca parintele nu se poate abține de la „butonarea” telefonului în timpul spectacolului, ar fi de preferat sa mearga cu copilul la un loc de joacă dedicat, unde astfel de actiuni nu deranjeaza pe nimeni. Pentru că altminteri, pe lângă faptul că el insuşi devine un element deranjant, reuşeşte să „formeze” în aceeaşi manieră , spectatorul adult de mâine…şi nu numai….de fapt chiar pe micul spectator , care la un moment dat vine neînsoțit de adult ,însă cu gadgetul în dotare.

Lasă un răspuns