băiatul

Foto: Linh Nguyen/ Unsplash

În cameră e întuneric, băiatul a stins lumina și s-a băgat în pat. Mama verifică din ochi dacă ghiozdanul e făcut, pare plin. Face câțiva pași spre șifonier, scoate un tricou alb și-l agață pe spătarul scaunului de birou. Deasupra o pereche de pantaloni și una de șosete. Apoi se așază pe marginea patului.
Un ciuf șaten iese de sub plapumă, un picior de băiețoi și un braț păros, cu unghiile netăiate. Restul de copil stă ascuns. Mama își trece mâna prin părul băiatului, îl pupă pe obraz, îi șoptește noapte bună și dă să se ridice.
El o prinde de mână în ultima secundă.
– Dormi cu mine azi?
Mama oftează:
– Ești mare, măi copile, ai zece ani! Și mai am treabă la bucătărie.
Băiatul nu-i dă drumul mâinii.
– Hai, pleeease.
Mama devine nerăbdătoare să plece, stă în picioare lângă patul suprapus, cu mâna captivă, ușor aplecată. O doare spatele.
– Știi bine că n-avem loc amândoi, ai crescut, nu ne mai putem înghesui în același pat.
Dar puștiul are soluții. Se ridică într-un cot și propune:
– Păi, dormi tu aici, jos, și eu mă urc în patul de sus.
La propunerea asta mama nu știe ce să mai replice, își smulge mâna cu blândețe, îl ciufulește și se îndepărtează repede, înainte ca el s-o prindă din nou. În drum spre ușă îi mai urează un noapte bună.
În bucătărie clătește niște vase rămase de la cină și le pune la loc. Șterge masa, hrănește pisicul, pregătește cutia de mâncare pentru școală, astfel încât de dimineață să-și ușureze treaba. Își toarnă un deget de vin și își aprinde o țigară.
Ce copil cuminte a fost mereu băiatul ăsta, se gândește. N-a avut treabă cu el, a dormit singur de mic și de când avea trei luni n-a mai trezit-o peste noapte. Copilul ideal, cum ar veni. Se mai alinta câteodată în patul lor în diminețile de weekend sau venea noaptea când avea câte-un coșmar. Atunci îl lua în brațe, își băga nasul în ceafa lui și îl ținea strâns de parcă n-ar fi vrut să-i mai dea vreodată drumul. Apoi lui i se făcea cald și se îndepărta.
Poate că n-a profitat destul de mirosul lui cald de copil, de pielea fină de pe obrajori, de părul traspirat de somn. Câteodată, mai ales când se ceartă, are impresia că n-a mai rămas nimic din copilașul de altă dată, că băiețelul ei s-a transformat într-un băietan prea îndrăzneț, obraznic și uneori cam încruntat. Numai când doarme îi recunoaște trăsăturile fine, destinse, inocente.
Mama stinge țigara, închide fereastra, verifică prin casă dacă toți ceilalți au adormit, apoi se întoarce în camera băiatului. În curând va crește prea mare ca să mai doarmă cu el, își spune privindu-l. Pășește încet peste piesele Lego împrăștiate pe podea, ridică plapuma, se strecoară lângă el și își îngroapă nasul în ciuful adormit, șaten și aspru.