sirena

Copila asta continuă să mă uimească. Că-i place apa peste măsură am observat deja cu toții. Dar să se simtă atât de sigură în mare nu mă așteptam. E adevărat, nu erau valuri deloc, dar nici apa nu era prea mică. Fără colac, fără aripioare, fără nimic, în apă care-i venea peste cap, o țineam doar de un braț. Să mergem în larg, îmi spunea, să mergem mai departe, după Max. Stai, copilă, că nu pot înota cu tine agățată de gât. Stai cuminte, la mal.

Îi mai intra câte-un val mic în gură, a învățat repede să nu-l înghită, să-l scuipe. Cel mai îndrăgit joc era când Max făcea pe rechinul, venea pe sub apă și se arunca asupra ei, stropind-o și prefăcându-se că o înhață. Iar ea, agățată doar de-o lăbuță de mine, țipa și râdea. Cu apă în ochi și în gură și peste tot.
Doar când mai trăgea câte-un val pe nas fugea repede pe mal, se ștergea cu prosopul la nas, apoi alerga înapoi în apă, să se ascundă de rechin.
Mi-e destul de foarte clar că de la anul am s-o dau la înot.