lucruri altfel la al doilea copil

Incredibil câte lucruri se schimbă la al doilea copil! Lucruri care mi se păreau de importanță capitală la primul și care la al doilea se pierd în rutina zilei. Uneori mă și amuz pe seama lor. Câteva dintre jurămintele mele de mamă tânără sunau cam așa.

Copilul meu nu va fi din soiul prost crescut!
Eram îngrozită de părinții care-și lăsau copiii mici să umble pe la mese străine la terase. De cei care le permiteau relaxați să urle în public. Să-i deranjeze pe alții. Îi lăsau să scotocească prin magazine. Sau să alerge de nebuni oriunde. Să le scoată limba adulților pe stradă. În general, chestii pe care le fac copiii needucați. Acum știu că nu e vorba de nesimțire, ci de mai mulți copii, de atenție distributivă și incapacitate de dedublare.

Copilul meu nu va umbla murdar sau neasortat!
Vai ce-l mai dichiseam pe primul de câte ori ieșeam în oraș. Hăinuțe proaspete, curate și asortate. Nu care cumva să creadă că nu l-aș iubi suficient, că nu-i destul de valoros pentru mine, că nu merită. Pe bune? Fata umblă îmbrăcată anapoda, cu tricouri uzate, moștenite de la cel mare și foarte îndrăgite din acest motiv, asortate eventual cu sandale aurii de mall și pantaloni pătați – pentru că-i iubește prea mult. Accesorizată cu mănuși (=lăbuțe) în zilele în care se simte cățel. Sau fes de iarnă în toiul verii. M-am prins că nu contează cum arată, atâta vreme cât pot s-o scot din casă la timp. Și pare la fel de fericită.

Copilul meu nu va sări peste somnul de prânz!
Există două feluri de copii: cei care dorm la prânz și cei care n-o fac. Cei din prima categorie se lasă convinși relativ ușor că e cazul să se culce sau se cer chiar singuri. A doua însă îți dă de furcă. Poți să încerci cu frumosul, cu cititul, cu cântatul și legănatul, cu amenințări și șantaje, poți să stai și trei ore în pat lângă ei, nu adorm neam! Pentru că prima categorie e genul care își consumă energia mai repede și are nevoie de reîncărcare a bateriilor, iar a doua nu. E alt soi. Și nu-l poți schimba, deci ai face bine să-l accepți. Pe mine această acceptare m-a ajutat să n-o iau razna.

Copilul meu va primi mereu răspunsuri!
Da, primul. Atent gândite, adecvate vârstei, cu explicații suplimentare, răbdare și bunăvoință. La al doilea am de multe ori senzația că parcă etapa a fost bifată la un moment dat, ce, nu avuseserăm discuția asta acum, de curând? Asta și lipsa de timp mă fac să dau uneori răspunsuri savante gen „Nu știu“, „Întreabă-l pe tata“, „Îți explică frac-tu“ sau „Pentru că așa am spus eu“. Și așa ne-o pasăm de colo-colo. În mod paradoxal, chiar și cu lipsa asta de răspunsuri, tot pare să știe prea multe pentru vârsta ei.

Îi voi citi copilului meu în fiecare seară!
Tot primului. Ne luam timp îndelungat să întorc câte-o carte pe toate părțile și pe el nici măcar nu-l prea interesa. Eu mă ofticam, dar insistam. Acum, la al doilea, când nu știu cum să mă împart mai bine între verificat ghiozdan, îmbăiat, cină și gândul că nu se mai sfârșește ziua asta odată, numai de citit povești n-am eu chef seara. Atunci își ia singură câte-o carte și mormăie ceva acolo, inventează, le citește plușurilor. Iar uneori îi citește frate-său – iată un avantaj major al diferenței de vârstă. Pentru că fiecare om capătă drag de carte când îi vine timpul, unii o fac de la șase luni, alții de la zece ani, alții niciodată.

Copilul meu nu se va uita prea mult al desene!
Sigur că da. Dar sunt momente în care cu job și copii și gospodărie (nu, n-avem menajeră) n-ai altă soluție decât să-i plantezi în fața unui ecran. S-o văd eu pe mama aia cu doi copii și fulltime job care se jură că nu-i pune la desene când are treabă! Partea bună e că fata a învățat cuvinte și expresii în engleză, știe numerele și aproape tot alfabetul. A învățat-o ecranul ăla atât de mult hulit.

Copilul meu nu va mânca prostii!
Decât din când în când. Când ai un copil de zece ani, care știe ce e sănătos și ce nu, pentru care care o vizită la KFC e bucuria supremă (primul care n-are slăbiciuni nesănătoase să ridice piatra!) și pe care-l duci odată la nu-știu-cât timp în locul pierzaniei, nu prea poți lăsa copilul mic (cel care nu e încă înnebunit după aripioare picante) la ușă. Îi dai să molfăie niște cartofi prăjiți, n-a murit încă nimeni din asta. Oricum, nu mă mai stresez, asta cu mâncarea e genetică: în aceeași casă crescuți, unii sunt înnebuniți după dulciuri, alții nu, unii halesc numai piure de cartofi și nu suportă broccoli, alții doar broccoli și nu piure. Explicați-mi cum vine asta, ca la noi teoria „copilul mănâncă ce e obișnuit să primească“ nu se aplică.

Copilul meu nu va vorbi urât!
Chiar vine o vreme în care copiii, oricât de elegant educați, învață niște cuvinte și expresii și simt nevoia să le folosească – tuturor ne place să epatăm cu achizițiile verbale noi. Evident, nu-și permit s-o facă de față cu părinții, o fac cu prietenii lor de școală sau cu… frații mai mici. Ceea ce nu știu ei sau nu vor să priceapă este că cei mici reproduc tot, tot. Și vă spun eu că, chiar dacă nu înțelege ce spune, un „Sit!” sau un „Uatăfaac!” din gura unui copil de trei ani sună într-un mare fel.

În rest, încerc, mă străduiesc.