cimitirul lui teleșpan

Auzisem de Cimitirul lui Teleșpan pe Facebook. Diverși oameni care scriau că mamă, ce mișto e, și că, Doamne, cât au mai râs – dar recenziile astea de FB nu sunt tocmai ceva care să mă convingă. Din când în când mai dădeam peste el și mă întrebam doar ce nume de scenă o mai fi și ăsta, Teleșpan și-atât? Apoi m-am prins că autorul e gay, că e ceva subiect controversat și, cum nu-mi aminteam să fi citit ceva românesc și gay, am zis ia hai să vedem.

Încă de la primele pagini mi s-a părut simpatic. Cam multe obscenități la numărul de caractere pentru gustul meu, dar te aștepți cumva la asta când e vorba de combinația controversat și gay. Așa că am încercat să-mi amintesc că n-am fost mereu așa babă sensibilă ca acum și că a fost o vreme când asemenea limbaj nu mă deranja, dimpotrivă. Am trecut peste și mi-am continuat lectura.

Apoi am ajuns la prima scenă erotică. Erotică? Ce prostii vorbesc eu, era de-a dreptul porno. Gay porno, disecat cu lux de amănunte. Știți senzația aia când te uiți la un film porno cam dur și, departe de a-ți trezi vreo senzație plăcută, nu face decât să te vag îngrețoșeze, pentru că ceea ce vezi e un număr prea mult pentru tine? Ei, cam așa și eu. Am închis cartea și am luat cu lămâie. Culmea e că, odată inițiată în partidele amoroase gay (prima oară e mai greu, apoi te obișnuiești), mi-am revenit destul de repede și am continuat să citesc, căci personajul principal mă prinsese deja în mrejele sale.

De-o sinceritate dezarmantă și-un umor pe alocuri negru, care nu mă lăsa rece oricât de băț încercam eu să mă țin, am străbătut alături de Adrian Green aventurile sale cu vii și morți într-un cimitir din Londra. Și mi-a plăcut, pentru că mi-a amintit de tinerețe (nu că aș fi fost gay în tinerețe sau în Londra sau aș fi lucrat în vreun cimitir), de perioada dinainte de copii, de debusolarea aceea amoroasă, de pierdut vremea visând, de întrebări existențiale și incertitudini, de dorința de a câștiga la loto și a avea casa mea, de dragostea de căței, de impresia că viața e tare complicată, de jinduirea după o relație de dragoste mișto – dacă faci abstracție de faptul că personajul principal se iubește cu băieți, găsești cam același gen de gânduri și probleme pe care le au oamenii pe la treizeci – sau cel puțin o anumită categorie de oameni.

Cel mai mult mi-a plăcut că mi-a provocat o criză de râs cum n-am mai avut de mult. Eram la metrou, citeam și, regăsindu-mă oarecum într-o scenă similară, am început să râd și nu m-am mai putut opri. Râdeam ca proasta, îmi dăduseră lacrimile, mi se scursese probabil rimelul, lumea se uita la mine, iar eu râdeam și râdeam, ținând în mână o carte care se numea Cimitirul, care-mi amintise de o scenă din realitate, care-mi provocase o criză de râs la metrou și tot așa. Chiar și numai pentru râsul ăla pe care mi l-a stârnit mă bucur că am citit-o. (Dacă ați văzut vreo nebună la metrou care murea de râs cu o carte în mână, eu eram aia.)

Ei, una peste alta e o carte amuzantă, ușurică și curge ca de la sine. Sigur, nu e pentru suflete sensibile, pentru domnișoare de pension, homofobi, pentru copii și cardiaci – apropo, dacă aveți copii mai mărișori, nu lăsați cartea la îndemână, aș marca-o cu 18+. Are și niște scurte pasaje mai filosofice, cugetări pe marginea vieții care pe alocuri mi s-au părut ușor infantile, dar cred că tot vârsta e de vină, căci acum zece ani sigur le-aș fi gustat din plin. Asta e, am îmbătrânit. În schimb, dialogurile sunt firești și unele replici de-a dreptul savuroase, ca rupte dintr-o comedie neagră.
Așa, în mare, aș băga-o la o subcategorie undeva între Conjurația imbecililor și Complexul lui Portnoy (bine, și pe-astea le-am citit în tinerețe, abia dacă-mi mai amintesc despre ce era vorba, dar senzația pe care mi-au lăsat-o atunci e similară).