insectofobia (entomofobia): psihoterapie cognitiv-comportamentală

Am observat destul de devreme că fetei îi e frică de insecte, că are ceea ce se numește insectofobie. Orice insectă zburătoare sau nu îi atrăgea atenția și-i aducea pe fețișoară o expresie de panică. Apoi a crescut și a început să spună că se teme de muște, de albine, de țântari, de gândaci, de furnici, de insecte în general. Vara trecută n-a îndrăznit să treacă de la un cap la altul al unui tobogan și a izbucnit în plâns pentru că se odihnea o muscă la soare pe marginea lui. Iar primăvara, de cum au început să apară mici insecte în jurul florilor din balcon, n-a mai rămas singură cu ele și fugea țipând disperată de câte ori i se părea că vede ceva prin aer. Atacuri de panică, nu alta.
Niciun alt membru al familiei n-are fobie de insecte sau alte târâtoare, ba dimpotrivă. Personal am o fascinație suspectă față de arahnide și șerpi, iar de insecte nu mi-e frică, nu mi-a fost niciodată, unele chiar mă atrag. GG nu se dă în vânt după niciunele, dar face față bine în rolul de protector al familiei. Nici maică-mea nu se urcă țipând pe masă dacă vede vreo gânganie, ci o înlătură la modul cel mai rapid: o ia cu mâna și-o dă afară. De pisoi nu mai zic, el e vânătorul familiei și adoră să se războiască cu absolut orice zboară sau mișună repede-repede pe podea. Deci genele și mediul familial nu-s de vină. Poate doar s-o fi speriat frate-său, dar nici asta nu cred, el are alte specialități cu tentă horror de speriat surori mai mici.
Așadar a trebuit să recurgem la terapie: extaz în grup în fața oricărui gândac, fie el și din ăla gras și negru, de țevăraie, sunete de încântare la vederea unei muște, descrieri în detaliu a vieții de familie a insectelor, vizite la Antipa cu haltă prelungită la secțiunea insecte, laude, ode și imnuri de bucurie dedicate preaharnicelor albine care ne fac miere etc. Cu prins și mângâiat (de către mine) și apoi eliberat orice gânganie nepericuloasă. Nu mi-am închipuit însă unde se va ajunge prin terapia asta.
Când l-a văzut pe alee – un gândac mare, negru și lucios, o rădașcă probabil –, a sărit repede din căruț, să-l ia în mână. Stai, am strigat, să verific eu, e viu, e mort, mușcă sau nu. L-am prins cu două degete din părți, l-am întors cu burta-n sus, nu mișca. Deci e mort, mi-am zis, n-o sperie, n-o mănâncă, poate să pună mâna pe el dacă vrea.
I l-am întins, l-a luat încet, l-a cercetat pe toate părțile și a decretat că e gândacul ei și-l luăm acasă. Cum mai aveam și niște picioare de crabi morți prin rucsac, adunate tot de ea, și care începeau deja să miroasă a hoit marin, am brodit repede o poveste lacrimogenă cum că gândacul acum doarme, dar în curând se trezește, ar fi bine să-l eliberăm, căci plâng părinții după el. Și atunci, înduioșată de povestea uriașului monstru pierdut de propriii părinți, adormit în somnul cel de pe urmă, l-a privit cu dragoste nemărginită, i-a spus să nu mai fie trist, căci își va găsi părinții în curând și… l-a pupat.

beauty & the beast

Se pare că terapia noastră prin metoda expunerii progresive la stimulii care produc teama nu numai că a dat roade, dar a depășit orice așteptări. Desensibilizarea sistematică la situațiile anxiogene a atins nebănuitul procent de 100%, pacientul trecând chiar de cealaltă parte a barierei și manifestând acum o mare dragoste de goange. Prin urmare, am luat gândacul și l-am adăugat la picioarele de crabi.
A doua zi l-a scos din rucsac și se juca cu el pe scări, undeva la parterul vilei. De la etaj, unde aranjam ceva, am auzit strigăte precipitate, cum că s-a trezit gândacul. Am coborât îndată să previn vreo revenire instantă a fobiei și am găsit gândacul mișcând încet dintr-un picior. Răcoarea și liniștea buzunarului rucsacului, sau poate aroma de crabi în putrefacție, cine știe, îl învioraseră din leșin, trezindu-l la viață.
Am decis de comun acord că cel mai înțelept lucru e să-l punem în iarbă. Chit că erau probabil ultimele lui secunde pe lumea asta. Dar măcar a murit fericit în mediu cunoscut și nu printre crabi.
Fata mea nu se mai teme de gângănii.