îngropate adânc

Am visat că mă aflam în orașul în care m-am născut, în cartierul copilăriei mele. Mergeam pe străzi, mă îndreptam spre ceva. La un moment dat, am trecut pe lângă grădinița pe care am frecventat-o câțiva ani. Inima a început să-mi bată mai repede și m-am oprit cu răuflarea tăiată. Mi-am lipit nasul de geam, încercând să zăresc prin fereastră ce se întâmplă înăuntru, să văd dacă recunosc locul. Dar nu mai arăta la fel, era mobilat modern cu măsuțe și scaune de copii noi și colorate, mocheta era deschisă la culoare și curată, niște ghiozdane ochioase zăceau aruncate neglijent pe bănci, părea un after school. Aveam un nod în gât și lacrimi în ochi.
O femeie s-a apropiat de fereastră din interior și m-a întrebat ce doresc. I-am spus că, cu mulți ani în urmă, aici a fost un cămin de copii, aici am mers eu la cămin. A scuturat din cap și mi-a explicat că aici n-a fost niciodată un cămin de copii, din totdeauna a fost grădiniță, creșa e mai sus pe stradă, cum mergi spre centru.
M-am trezit brusc, cu nodul în gât și ochii umezi, cu inima bătând să-mi sară din piept. Și mi-am amintit că, într-adeavăr, acolo era grădinița, doar că eu mai fusesem într-o instituție și mai demult, aveam în jur de doi ani. Fusesem „la cămin“, o creșă de copii nu departe de noi.
Clădirea în care se afla căminul era o construcție mare, mi-amintesc, cu două etaje și ferestre înalte și înguste. Probabil că în aceeași clădire funcționa și o spălătorie sau poate căminul avea propriul loc în care spăla așternuturile, căci mirosea a rufe fierte încă de la cinczeci de metri distanță de clădire. Ani de zile după ce n-am mai frecventat creșa, când eram la grădiniță sau chiar la școală, și treceam prin fața căminului, mirosul de aburi fierbinți ai rufelor fierte îmi evoca un sentiment neplăcut, de frică.
De la creșă n-am foarte multe amintiri. Mi-a povestit maică-mea că, după ce mă lăsa dimineața la cămin, stătea în fața geamului, în timp ce eu plângeam după ea, plângând și ea și rugându-se să mă opresc, să mă liniștesc, căci nu avea încotro, trebuia să meargă la serviciu și nu mă putea lua cu ea. Mi-a mai povestit că într-o zi i-au spus că am dormit în pijamaua și pătuțul unui alt copil, căci băiatul lipsea și le era mai simplu îngrijitoarelor să ne supravegheze la rând, cât dormeam la prânz în paturile mici, din lemn, cu zăbrele. Două săptămâni mai târziu am făcut râie.
Nu știu cât timp am mers la creșă, n-am întrebat-o niciodată pe mama. Dar am niște imagini foarte clare, niște flashuri care îmi revin uneori din adâncurile memoriei.
Văd multe măsuțe albe, dreptunghiulare, așezate una lângă alta, astfel încât să formeze o masă lungă. Și multe scăunele mici, la fel de albe. Copii așezați pe fiecare scăunel și în fața lor câte o farfurie cu ceva verde închis, probabil spanac. Scăunelul meu, din rândul care stă cu spatele la geam, e gol, eu stau în picioare în spatele unui scăunel de pe cealaltă parte. Mi-e frică să stau pe scaunul meu, căci sunt îngrozită să stau cu spatele la geam. Dar nu știu să explic, așa că mă țin bine cu mânuțele de scaunul altui copil și nu vreau să-i dau drumul, plâng de frica geamului și pentru că nu-mi place spanacul. Cineva în halat alb trage de mine.
Altădată stau într-un colț, chiar lângă ușă, când un băiat îmbrăcat doar în tricou, cu fundul gol, vine și mă prinde de mână. Își înfige dinții în încheietura mea și mușcă cu putere. Plâng și-mi privesc printre lacrimi urmele de dinți lăsate pe mâna mea de copilul care a fugit, s-a amestecat deja printre ceilalți. Urmele arată ca un ceas, mă dor tare, plâng.
O amintire puternică mi-a lăsat și Tanti Nuți. Tanti Nuți umblă mereu într-un halat alb, e înaltă și slabă, ascuțită la față și roșcată cu părul până la bărbie. Mi-e foarte frică de tanti Nuți, tuturor ne este. Uneori tanti Nuți nu e, e altă tanti în halat alb care are grijă de noi și atunci mă simt mai bine. Cel mai mult o iubesc pe tanti Lucreția. E bătrână, are părul gri și lung, prins într-un coc. Tanti Lucreția are o față ridată și dinți stricați. Dar ne citește povești, stă pe jos și noi în jurul ei, e blândă și bună. Ani mai târziu, eram deja la școală, de câte ori o vedeam pe tanti Lucreția trecând prin fața blocului nostru, alergam bucuroasă spre ea și o salutam. Mi-a spus maică-mea că tanti Lucreția era femeia de servici.
Nu știu ce a însemnat visul meu, dar mi-a creat o emoție destul de puternică pentru a mă trezi în toiul nopții ca dintr-un coșmar, gâfâind de frică. Și mi-a chemat la suprafață din nou bruma de amintiri pe care le-am luat cu mine de la cămin.