un prieten vechi
L-a pescuit fata mea dintr-o cutie de conservă de mazăre goală, în care-mi țineam diverse instrumente de scris: markere consumate, creioane fără vârf, pixuri primite de pe la promoții, jumătăți de creioane cerate. Mizerii care se adună pe birou și pe care, ca să scapi de ele, le arunci într-o cutie de conservă, de mazăre. Care se tot umple cu anii, o muți de colo-colo, o porți din casă în casă, dar nu te uiți niciodată cu adevărat ce e înfipt în ea.
O deșertase pe parchet și m-a întrebat ce e ăla. Capacul i se rostogolise mai departe, căci filetul e de mult timp stricat. Nu mai văzuse fata mea vârf de instrument de scris cu asemenea formă. Cine mai scrie cu stilou în ziua de azi? Îl ținea în mână și-l studia curioasă.
Când l-am văzut, mi s-a făcut cald în jurul inimioarei și am început să zâmbesc ca o îndrăgostită. Nici nu știam că îl mai am pe undeva. Vechi, tocit, fără bumbul din cap și clema capacului, cu filetul stricat, prăpădit rău, dar la fel de îndrăgit ca în școală.
Am căutat repede o sticlă de cerneală prin camera băiatului și l-am cufundat în zeama albastră. M-am simțit aruncată înapoi în timp, îmi umpleam din nou stiloul. Bătrânul meu stilou! Era bucuria aceea când te vezi cu un prieten vechi și-l regăsești la fel, constați că vă simpatizați la fel de tare ca pe vremuri.
Apoi am atins hârtia cu el și i-am simțit alunecarea, scrisul gros și molatec, hotărât și curgător. Vai, ce de amintiri mi se aglomerau în creier, frânturi supraspuse, multe, înghesuite!
Cred că l-am primit prin școala generală, am scris cu el tot liceul și toată facultatea. Câte cursuri, teme, referate și jurnale a scris stiloul ăsta, kilometri de linii de cerneală curbate! Apoi am trecut pe tastatură, n-am mai ținut legătura și relațiile s-au răcit.
Sigur că n-a fost nici primul meu stilou, nici cel mai scump, nici cel mai performant. Dar cel mai drag.
Chiar dacă nu-ți mai stă capacul înfiletat, îți lipsesc niște bucăți, iar degetele pătate îmi seamănă cu cele ale unui elev,
E stilou din acela clasic sau cu rezerva? Mie mereu mi-au placut alea clasice, pe care le umpleai direct din calimara, dar le foloseam doar acasa, ca de obicei aveam la final mana albastra si patata complet :))
Clasic, cu surub. Cufunzi, invarti, se umple. Degete albastre. 🙂
Speaking of which…stiti pe cineva care ar putea sa repare un stilou? A fost al bunicului meu, si la un moment dat l-am scapat si i s-a stricat penita, si nu stiu cum sa o repar sau unde sa caut. 😀
N-am nici cea mai vaga idee. Poate acolo unde se ascut foarfeci sau se repara ceasuri. Oare mai exista asemenea ateliere?
Oh wow… ce de amintiri… Si eu am avut cultul stiloului, din ala clasic, cu penita de aur si la care daca aveai skill reuseai sa nu te faci cu degete albastre. Imi aduc aminte sentimentul aproape religios cu care il umpleam, puneam calimara, sugativa, toate componentele frumos aranjate pe masa (OCD much?!) si treceam la treaba. Nu stiu, scrisul cu un stilou de calitate nu cred ca se compara cu nimic, imi pare rau pe undeva ca ai mei astia mici n-au sa experimenteze niciodata "adrenalina" asta… 😀 Desi, cine stie, pastrez undeva (intr-o cutie de tabla care a adapostit tigari pe vremurile imemoriale in care fumam) un stilou superb, Parker, din ala "adevarat", poate am sa-i initiez vreodata si pe copii in arta asta 🙂
Pai, daca e Parker, atunci e musai sa-l dai mai departe mosternire. :))
of, nu-mi aduce aminte! stiloul meu a decedat in anul in care am plecat la facultate. d-ala chinezesc, cu un soi de pompita. il aveam din clasa a doua sau a treia, scria absolut minunat, lin, curat, fara figuri. (numai la mine; nimeni altcineva nu mai nimerea pozitia penitei). mi l-a luat frate-meu (inca in liceu la momentul ala) in prima zi de scoala, s-a jucat, sau i-a fost aruncat ghiozdanul; stiloul meu s-a frant intr-un mod in care nu mai putea fi reparat. am plans cu lacrimi de crocodil.
n-am mai gasit nimic pe plac si mi-am stricat scrisul cu pixuri.
ady
Exact, e vorba de pozitia in care il tii ca sa scrie perfect, de-aici chimia intre stilou si posesor! 😉