creșteri

You may also like...

40 Responses

  1. anatati spune:

    I feel you, sister! Ieri am și plâns isteric (că așa mă manifest eu când ajung la epuizare) și m-am tot întrebat: „unde am greșit, Doamne? Have mercy on me!” Eu mă zbăteam cu temele, cu observațiile de la Doamna; el cu o parolă pentru Minecraft. Dar cică să nu-i confisc telefonul că-l umilesc.

    Văzduhism! Fiu-meu atinge acușica cerul.

  2. Anonim spune:

    Cum sa va zic eu….si peste 10 ani, camera va fi la fel de jegoasa (sau mai rau), copilu' la fel de aerian si de zapacit cu cartile, caietele, temele, usa de la camera lui va fi trantita la fel de ostentativ, dar….n-o sa va mai pese, pe bune. 🙂
    Cel putin eu nu ma mai enervez la fazele astea (si multe altele) ci mai degraba ma amuz. Curatenie in camera ii mai face bunica-sa cand vine pe la noi, eu refuz sa fac curat dupa o persoana de 16 ani. Si nu am inceput acum, ci asa, pe la vreo 10 ani. Daca e foarte-foarte grav si bunica nu a fost in vizita de ceva timp, atunci se indura de-si face singur. Si isi face chiar foarte bine, stie ce trebuie facut si cum, atat doar ca nu are chef. 😀

    Ca sa imaginati cam cum e la noi: vreo 2 sapt fost o putoare la el in camera ceva de groaza. I-am zis in fiecare zi sa-si faca curat, nu a avut chef, a preferat sa stea cu geamul deschis (aproape permanent, inclusiv noaptea). Treaba lui, l-am lasat in pace sa vad cat rezista. Culmea, nu a racit deloc, dar dupa 2 sapt., cand a bagat de seama ca nu cedez (miza pe asta, stie ca am o problema cu mirosurile, dar nu se simtea decat la el in camera, nu si in rest) si pana la urmatoarea vizita a bunicii, care locuieste in alt oras, mai era ceva vreme, s-a apucat sa-si faca singur curatenie. Ce duhnea in camera de-ti muta nasul? O placinta cu varza pe care i-o impachetasem eu sa o manance la scoala, nu a mancat-o, a scos-o din ghiozdan, nu a aruncat-o si cumva a ajuns sub pat. Unde a fermentat bine mersi si a imputit toata camera. Va imaginati cum miroase varza stricata, nu e nevoie sa mai explic.
    Deci nah, depinde cati nervi aveti, dar eu va sfatuiesc sa nu faceti nimic din ce considerati ca sunt capabili sau ca e cazul sa faca singuri. Eu ma gandesc ca al meu pleaca in 2 ani de acasa si n-o sa mai fie nimeni la curul lui sa-i gateasca si sa-i curete si sa-i aminteasca tot ce are de facut, deci nu-i fac niciun serviciu daca ii preiau responsabilitatile.
    De ex., eu, dupa faza cu placinta cu varza, am renuntat sa-i mai pregatesc si pachetul cu mancare pt la scoala (aia inca o faceam). Daca ii e foame, sa-si puna singur, ca e perfect capabil.
    Maria

    • anatati spune:

      Eh, vezi tu, tocmai am luat hotărârea să nu îi mai spun ce să facă. La noi treaba cu curățenia încă nu e problemă ptr că eu și soțul suntem ridicol de obsedați și de asta face mai mult de frică. Dar aș putea să încerc să nu-i mai spun nimic.

      Dar ce facem cu temele? Cu atenția la școală? Când îți zice Doamna că e păcat de el că e foarte inteligent și e cel mai puturos și dezinteresat din toată clasa?

    • Tommy spune:

      Eu am crescut auzind lucrurile similare despre mine. Nu ma motivau insa cu nimic sa invat, ci dimpotriva, stii cata furie adunam in mine?! 🙂 Acum, ca adult, nu mi-am schimbat cu mult parerea. Pentru ca, uite, nu inteleg de ce ar fi "pacat" de un copil inteligent daca nu e interesat si atent la ore. In liceu nu ma interesau multe materii, aveam grija doar sa fentez corigenta si atat. Si cel putin jumatate din profesori aveau grija sa aduca in vedere maica-mii "problema mea", ca sunt dezinteresata, ca nu vreau sa invat.. Perfect adevarat, insa originea problemei se gasea mai degraba la ei, la oamenii care transmiteau sec informatii, fara placere, fara bucurie, fara iubire pentru lucrurile extraordinare pentru care vorbeau. Ai mei insa nu isi puneau problema si in felul asta, ci se simteau suparati si raniti de comportamentul meu necorespunzator asteptarilor lor si ale profesorilor. Si aici e buba. Asteptarile sunt ale noastre, cerem celor din jur sa se comporte cum e ok, cum e bine, insa binele asta ia forma ideilor si lucrurilor importante pentru fiecare dintre noi.
      Parintii mei si-au dorit foarte mult sa fiu laudata, sa invat bine, sa am rezultate excelente, sa ma remarc. Faptul ca aveam capacitatea intelectuala si totusi pentru mine lucrurile astea nu contau, ii infuria si ii frustra. Insa niciodata nu mi-au explicat exact de ce ar fi trebuit sa fac lucrurile astea. Acum, ca adult, singurul raspuns pe care il gasesc e: pentru a se simti validati ca parinti de cei din jur. Pentru a nu se simti rusinati cand vorbesc cu ceilalti despre reusitele copiilor. Pentru orgoliul lor. Pentru teama lor de dezaprobarea celor din jur, de critici, de a nu fi ceilalti parinti din jur superiori lor. Pentru a avea cu ce sa se laude la birou cand colegii lor se laudau cu premiile copiilor lor.
      Asta este experienta mea. Nu stiu daca-ti poate fi de folos cu ceva, e singura pe care o cunosc, asadar si singura despre care pot vorbi 🙂

    • anatati spune:

      Oh, eu am renunțat demult să încerc să mă mai validez în fața celorlalți părinți. Asta în principal pentru că și eu am trecut prin asta copil fiind.
      Totuși, dacă pe Doamna nu pot s-o strâng de gât pentru că le spune că-s „proști de bubuie”, cumva trebuie să mă manifest. Și atunci … plâng :))

    • mara spune:

      @Maria: mi-ai inseninat ziua, de ce-oi fi intrat abia acum pe blog? :)))))
      @Tommy: ai mare dreptate. Norocul lui ca am cititoare care ma mai tempereaza!

  3. Tommy spune:

    Mara draga, eu nu sunt sigura ca ceva s-a stricat. Cu atat mai mult ca ar fi vina cuiva. Max creste, si drumul nu e plin de iubire si veselie, e si dureros si nelinistitor de multe ori, pentru el in primul rand.
    Eu imi amintesc foarte bine perioada mea de dezordine inimaginabila in camera, de saltul de la premiul I cu coronita si participare la olimpiade, la medii de 6,7, de chiulurile de la ore, si toate astea intr-un climat aproape permanent de certuri si acuze din partea alor mei.
    Si pentru ca tin bine minte lucrurile astea, tin minte si spaima si durerea sa ma simt respinsa de ai mei cand am crescut si am incetat sa fiu "corespunzatoare". Pentru ca nu puteam sa raman fixata intr-un copil cuminte si ascultator, oricat si-au dorit ei sa ma pastreze asa . Incepusem sa caut sa aflu despre mine, sa ma vad si prin ochii altora decat parintii si imaginile altora despre mine sa fie noi si surprinzatoare, si aveam nevoie sa aflu cine sunt eu, cine vreau sa fiu, ce e important pentru mine. Si sa pun la indoiala toate regulile, toate principiile adultilor, in frunte cu parintii, despre ce e bine si rau, si mai ales de ce ? cine hotareste asa? Asta o puteam face doar explorand. Si nu puteam explora experiente si oameni inchisa in casa si facand teme (exagerat de multe si pe atunci) si exercitii pentru olimpiada.
    Nu stiu daca si cat se aplica in cazul de fata. Dar parerea mea personala, fara sa stiu picatura de teorie de parenting, e ca dezinteresul lui Max nu e fata de tine, ci fata de niste principii si reguli pe care el poate ca incepe sa le puna la indoiala – de ce ar trebui sa fie lucrurile intr-un fel si nu in altul. De ce ordine, de ce teme, de ce aia si aia. Nu inseamna ca te iubeste sau te respecta mai putin. Eu vad revolta si haosul adolescentei ca elemente de normalitate in parcursul unui adult echilibrat si autentic de mai tarziu, si experientele astea benefice ( limita -care nu se negociaza – fiind sa nu puna in pericol viata si sanatatea fizica si mentala -ale sa sau ale celor din jur).

    • mara spune:

      Pfff, sa inchid usa la camera lui si sa-l las in pace, da.

    • Tommy spune:

      Nope, nu asta incercam sa transmit, nu numai ca e prea micut pentru asta, dar si adult de-ar fi, nu sustin lasatul in pace, ci compromisurile cand e vorba de convietuire 🙂 Mesajul meu se lega de ultima fraza, reparat-stricat-vina ta-vina lui, vizavi de asta propuneam alta perspectiva, a tranformarii relatiei si raporturilor dintre voi, care relatie nu va fi mereu lina. Acum, cand va fi in liceu, cand va pleca de-acasa..lucrurilor tot or sa schimbe si uneori alegerile lui vor contrazice asteptarile tale. Nu e catusi de putin vina ta sau a lui..

  4. Anonim spune:

    sa povestesc ce am facut eu in dorinta de a fi ordine in camera si pe birou: I-am facut curat si amcazut de accord ca pastreaza. la vre-o saptamina iar se aduna morman de hirtii, nervoasa le adun gramada fara sa ma uit in ele si le arunc la gunoi si duc si gunoiul la ghena. constat cu stupoare a doua zi ca in morman era un plic cu bani (300 lei) cistigati de el la un concurs de mate!!!!!!!! lasa mami ca o sa cistig la anu din nou! zice el micutu' . de atunci o las mai moale cu curatenia la el in camera …(doina)

  5. Raluca spune:

    Pe mine maica-mea ma ameninta ca nu imi mai da bani de mancare la scoala si ca o sa trebuiasca sa imi iau la mine ceva de acasa (era mare rusine asta, caci in pauza mare toti copiii mergeam si ne luam cornuri/pateuri de la patiseria de vis a vis de scoala). In zilele astea nu se mai poarta genul asta de parenting, iar eu mostenitori nu am inca, deci nu stiu ce sa zic 🙂

  6. Raluca spune:

    Mai e si partea in care orice pachet luam la mine de buna voie sau imi strecura mama pe furis in ghiozdan eu ori il aruncam ca sa nu ma certe ce nu l-am mancat, ori il uitam acolo cu zilele pana ajungea intr-o stare avansata de putrefactie (iar eu eram deja la liceu, nu de varsta lui Max). Pana sa intru la facultate cred ca erau 10-12 feluri de mancare maxim pe care le acceptam, pur si simplu nu mi-era foame, somnul era si el o pierdere de vreme din punctul meu de vedere, eram o aschie de 42-43 de kile si maica-mea era disperata ca ma ia vantul pe strada. Acu' cand imi amintesc imi vine si mie sa imi dau cateva palme :))

  7. Anonim spune:

    Si la noi e la fel! Pe mine ma duce cu zaharelul, ca face maine ordine….. si a doua zi spune ca a uitat. Ceea ce ma exaspereaza e ca nu il deranjeaza deloc dezastrul din camera lui! O fi varsta, o fi pubertatea…..nu stiu. Mihaela

  8. Simona spune:

    Tu stii ce am constatat eu? Capacitatea de a vedea dezordinea si mizeria creste direct proportional cu varsta. La modul serios, nu fac misto. Am constatat asta vorbind cu nenumarati copii de diferite varste. Unii ajung sa creasca si sa "vada" cand lucrurile in jurul lor nu sunt cum ar trebui, altii raman in stadiul asta toata viata. Noi urland sau punand embargouri pe langa ei nu prea rezolvam nimic, eu am constatat ca am rezultate mult mai bune cand explic exact si concret care sunt asteptarile mele (nu mai spun "fa ordine, nu vezi ce e acolo?", acum spun "as dori sa vad toate cartile in biblioteca, sa vad jucariile in sertar si sa vad biroul gol, dar trebuie sa gasesti un loc logic pentru fiecare lucru de pe el, daca ai nevoie de ajutor sa te hotarasti unde ar trebui sa stea vreun lucru, discutam amandoi", daca ma crezi, rezultatele sunt 180 de grade diferite. Si cum m-a palit ideea? Pai am spus odata cu naduf "you gotta clean up this mess!!!" si Robbie, care era mult mai mic s-a uitat la mine senin si m-a intrebat "which mess, I don't see any mess" cand am realizat ca e absolut sincer…

    • mara spune:

      Of, Simona, asta a functionat pana acum, ordine pe categorii cu instructiuni exacte. Dar noi am trecut de faza asta. Nu vreau si ia sa vad ce-mi faci! Raman embargouri, pedepse, santaje si tot tacamul. Ca doar n-o sa-l iau la palme!

    • Simona spune:

      Hahaha, adica vrei sa spui ca asta n-o sa functioneze la infinit?! Tocmai o pun de-o mini depresie in cazul asta :-))))
      Iaca, o sa ma reciclez si eu in embargouri, ca la santaje are fiica-mea grija sa ma tina "up to date" 😉

  9. Anonim spune:

    Eu zic sa-l chem pe Alfie la fata locului. Poate isi revizuiste teorille.
    Mihaela

  10. Irina spune:

    eu am mers pe educatia traditionala de la inceput.M-am straduit sa le invat pe fete cu ordinea, disciplina si curatenia inca de mici.Am avut(si avem) reguli, pedepse, recompense.Le-am explicat mereu cum ordinea si autodisciplina le vor folosi lor in primul rand, fiindca vor deveni persoane responsabile si independente foarte repede. Ca sa le ajut am facut impreuna liste cu sarcini (nu le-am spus ,,fa curat" ca e prea vag-ci am scris sarcini exacte- pune hainele in dulap, jucariile in cutie, patul strans, etc.). A ajutat mult si simplificarea- au foarte putine lucruri.Camera lor e mica si o impart toate trei.Dezordinea si mizeria sunt chestii inacceptabile la noi in casa si nu exista sa inchid usa si sa ma fac ca nu vad.Ca si consecinta la noi- lucrurile imprastiate pe jos se arunca la gunoi dupa primul avertisment.Dupa ce au ramas de cateva ori fara lucruri pe care nu le-am mai cumparat din nou au inteles ca vorbesc serios. De cate ori vad orice mic efort si initiativa in aceasta directie care vine din partea lor le laud si le apreciez, ca sa le incurajez.
    Eu cred ca, daca pana acum nu ai avut reguli referitoare la ordine si curatenie ar fi bine sa incepi.Ajuta-l tu intai sa puna ordine in lucruri, selectati impreuna ce trebuie pastrat si ce nu, fa un program, deprinde-l sa il respecte si lucrurile se vor indrepta pe parcurs.

    • Anonim spune:

      Irina, de la ce varsta ai inceput? Al meu are aproape 4 ani…si m-as baga pe metoda asta. Mersi! Elena

    • mara spune:

      I-am facut si lista scrisa, lipita pe usa. A "pierdut-o" si, culmea, a si "uitat" ce scria acolo, desi erau 4-5 puncte: pat facut, haine murdare in cos, facut ghiozdan, adunat lego de pe jos etc. Chestii de bun simt, ca nu-l pun sa dea cu aspiratorul sau sa spele geamuri. Dar nu, nu mai tine nici lista, nici ajutat cot la cot, nici impartit pe sarcini, recompense si pedepse, nimic. Deprinderile au quasi funtionat pana acum, acum pune coarnele in pamat si spune NU. Ia sa vedem ce se intampla. Testeaza.

    • AlinaD spune:

      Eu l-as lasa in pace cu ordinea. As insista pe invatat la ce ii place. Asta ii arata ca esti de partea lui si nu va mai simti nevoia sa fie gica contra. Tin minte când mama ma bătea la cap sa fac ordine si mi-a aruncat la un moment dat niste chestii (desene, hârtii) la care tineam mult. Aveam cam 10 ani. N-am iertat-o multi ani dupa aia si dupa intamplare orice stiam ca isi doreste făceam invers. Chiar daca îmi făcea si mie rau…

    • Irina spune:

      Elena, am inceput de pe la 2-3 ani, cu sarcini potrivite varstei(era o lista pe net), si am tot adaugat.
      Dar sa nu te astepti la rezultate peste noapte, mai ales daca ai un copil care nu e ordonat din fire (la noi prima si ultima sunt dezordonate, mijlocia ordonata- cu mijlocia a mers cel mai usor, ca e si mai ascultatoare).
      Mara, cred ca vei avea rezultate in cele din urma daca nu cedezi si insisti sa-si faca treaba, aplicand consecintele. Cea mai eficienta mi se pare pierderea lucrului de care nu are grija (il dai altcuiva). Dupa ce va ramane fara lego sau alte chestii care ii plac va intelege ca e mai bine sa faca ce trebuie.
      Eu le mai zic mereu ca familia e o echipa si, daca muncim impreuna, ne vom bucur impreuna de roade- curatenie si timp liber mai mult.

    • mara spune:

      Incerc. Ma duc chiar acum sa-l mai amenint un pic cu pierderea lego-urilor. (se pune si daca are, totusi, apendicita?)

    • Anonim spune:

      Da, mai, dar ca sa aplici asta cu aruncatul trebuie sa fii si tu fara cusur – ca altfel poate iti arunca si el obiectele lasate aiurea. Plus ca mi se pare abuz si se bate cap in cap cu ce incercam sa ii invatam despre proprietate.
      Eu, personal, i-as da ocazia sa invite prieteni la el mai des – inclusiv fete, daca se poate. Si n-as misca un deget pt curatenie inainte.

    • Irina spune:

      nu se bate deloc cap in cap. In viata, cand nu ai grija de lucrurile tale, e foarte posibil sa ramai fara ele.Iar despre proprietate- eu cred ca noi suntem doar administratori a ce ne da Dumnezeu, asa ca trebuie sa folosim totul cu chibzuinta. Lucrurile nu reprezinta doar lucruri- ci inseamna ore de efort si de munca grea a parintilor. Mie nu mi se pare normal ca un copil care a ajuns la varsta la care are un anumit grad de dezvoltare intelectuala sa nu inteleaga ca atunci cand,prin neglijenta voita, distruge obiectele cumparate pentru el de parinti, isi bate joc de munca acestora si arata lipsa de respect si iubire pentru parinti. Na, poate sunt parinti care n-au ce face cu banii si atunci nu le pasa daca ala micu strica si imprastie tot, dar eu sigur nu ma aflu in categoria asta.Pentru tot ce oferim copiilor muncim f mult si nu e normal ca un copil sa nu respecte si sa pretuiasca asta.Una din consecintele consumismului e lipsa de respect fata de obiecte- ei, si ce daca se strica,cumparam altul!ei, uite ca nu mai cumparam!n-ai grija de el- pa si la revedere!

    • Anonim spune:

      EXACT la acest tip de invatatura ma refeream si eu. Dar tot nu inteleg cum pot invata copiii respectul pt obiecte din faptul ca parintii le arunca doar din ambitie, sa le faca lor in necaz (eu nu zic ca asa e, dar recunoaste ca ei asa pot percepe).
      Si sa stii ca sunt lupul moralist, era cat pe ce sa fac si eu asta – la nervi, dar nu pentru ordine ci pt ca la febra 39 insista sa se plimbe prin casa intr-o rochita cu bretele de cand era bebelusa… m-am oprit pentru ca panica din ochii ei mi-a semnalizat ca fac ceva ce nu putea intelege, ii dadea peste cap tot sistemul de valori.

    • Irina spune:

      pai eu n-am aruncat /dat nimic la ambitie. Le-am spus ce o sa pateasca, le-am dat timp sa rezolve problema, n-au ascultat, asta e, a venit consecinta. Nu cu nervi, nu la impuls.

      referitor la ce ai zis- la febra 39 e chiar bine sa dezbraci copilul. In cazuri de astea eu le tin in chilotel si maieu subtire.

  11. swe spune:

    Câte capete atâtea păreri! Unii îți zic sa-l lași in pace, alții sa-i stabilesti reguli… Peste toate mai vine si nea Alfie cu parentingul lui necondiționat… Eu ma întreb ce o sa iasă din copiii crescuți după metoda lui, cum o sa arate omuleții peste 20-30 de ani de acum.

  12. Anonim spune:

    Eu cred ca am mai scris asta la tine, dar mai scriu o data. Eu am facut fiecaruia o lista ci ce trebuie sa faca zilnic (printre care facut pat, haine la murdare, facut ghiozdan, facut/desfacut geanta de sport etc). Ai mei primesc 3 euro pe sapt. Pt fiecare chestie pe care nu o fac li se scad 10 centi. Si se pare ca dc e vorba de bani ii doare. Sper sa nu fiu nevoita sa fac asta pana la 18 ani, sper sa se obisnuiasca (,) ca asta trebuie sa fac si sa faca. Pe cel mic il mai amenint ca nu merge la antrenament la fotbal si atunci e inebunit. E singura amenintare care tine.
    Carmen

Lasă un răspuns