boyhood & prieteni buni, dușmani aprigi

Am văzut „Boyhood“. Nu știam nimic despre film. Era vacanță și era seară și m-am gândit că, după titlu, ar putea fi ceva la care ne-am putea uita împreună cu băieții. Am căutat repede trailerul, am văzut că e vorba de-un puști de vârsta lor și ne-am așezat la vizionare de film în grup familial.
Le-a plăcut, s-au identificat puțin cu puștiul, cred, că prea-i urmăreau cu atenție toate frământările interioare, fiecare conflict. Cert e că, deși filmul e destul de lunguț, nu și-au pierdut răbdarea cu o dramă despre viața unui băiet – în care nu sunt nici pistoale, nici roboți, nici monștri sau alte lighioane. Bine, unul dintre ei a adormit la ultimele zece minute (era deja trecut de ora 1), dar i-am auzit vorbind despre film a doua zi. Au crescut băieții noștri.
Încerc treptat să mă pregătesc pentru adolescență. Citesc orice și sunt cu toate antenele întinse. Acasă, pe stradă, în curtea școlii – oriunde mișună copii de la 8 ani în sus. Le ascult discuțiile stupide, interpretez, învăț.
În aceeași idee de pregătire preadolescentină am citit și „Prieteni buni, dușmani aprigi“, o carte despre importanța prieteniilor și a grupului în viața copiilor. Nu-i o cartea rea, înveți multe chestii de-acolo. Evident, în stilul acela american, în care spui în 400 de pagini ce-ai putea spune în 40, pentru că dai multiple exemple și zici de opt ori același lucru, dar cu alte cuvinte, ca să ne intre bine în cap. OK, poate exagerez un pic. 🙂
Dar am priceput niște câteva chestii esențiale din carte, ba mi s-au lămurit inclusiv aspecte din adolescența proprie. Am înțeles felul în care funcționează grupurile de copii, dinamica lor socială și structurile ierarhice.
Mi s-a confirmat că noi, ca părinți, nu prea putem influența nici locul copilului în ierarhia socială a grupului (popular, acceptat, respins, ignorat, controversat), nici rolul său (lider, clovn, încrezut, lingușitor, sportiv sau amorez). Că în fiecare clasă din lume există o ordine ierarhică între fete și alta între băieți și că fiecare copil se luptă zi de zi, clipă de clipă, pentru poziție. Că rolurile sunt acordate tot de copii, în funcție de temperamentul și disponibilitatea fiecăruia de a intra în aceste roluri. Că de la o vârstă încolo trebuie să faci parte dintr-un grup și să fii asemeni colegilor. Pe la liceu încolo, asumat, poți face pe oaia neagră, dar în clasele 5-8 e musai să mergi cu turma. Am priceput de asemena care-i faza cu presiunea de grup, de ce ai senzația că nu-ți mai recunoști propriul copil la un moment dat și de ce ai naibii copii mai sunt și loiali modului distructiv în care se comportă.
Tachinări, insulte, persecutări și excluderi – cruzimea socială a copiilor este o realitate și oricine are ochi să o vadă știe acest lucru. Trăim în bulele noastre de săpun și avem impresia că îngerașii noștri sunt niște delicați bine crescuți, inteligenți și echilibrați. Îhî, până pe la 9-10 ani, după care să te ții. „Împăratul muștelor“, nu alta! Pentru că aproape orice copil, zic psihologii, este atras de a exercita, dacă ar putea, o putere de tipul celei pe care o are un persecutor. Nu ți-ai chinuit niciodată frații mai mici? N-ai tachinat pe nimeni mai slab ca tine? N-ai persecutat pe cineva just for fun? Măcar ai participat tacit la asemenea practici, este? (Oho, ce de amintiri mi-a scos cartea asta din sertare de mult înțepenite. O amintire, în special, m-a cutremurat prin cruzime: eram în clasa a șaptea sau a opta, în oră, în banca mea, și-l loveam cu picioarele pe un coleg din rândul paralel, doar pentru amuzament. Era tocilar, ochelarist și ciudat. Ciprian. Eu eram cea mai mică din clasă și nicidecum populară sau bătăușă, mai degrabă cuminte și timidă. Și totuși, îmi permiteam să-i trag niște șuturi aiurea, din senin. Nu-mi făcuse nimic. Îmi încordam doar mușchii pe cineva mai slab. Nu mi-aș putea imagina propriul copil făcând asemenea cruzime, dar eu am făcut-o.)
Una peste alta, afli câteva ceva despre copii, câte ceva despre fostul tine, îți faci o idee despre ce se întâmplă din punctul în care nu mai ești tu, ca părinte, cel care controlează situația și cum să încerci să previi pe cât posibil derapajele majore. Și, da, anturajul contează mult, căci presiunea de grup poate fi una negativă sau pozitivă. Grupul este răspunzător pentru crearea climatului în care se întâmplă atât lucrurile bune, cât și cele rele. Deci e totuși bine să avem grijă cu cine ni se anturează pupilele.

P.S. Mi s-a confirmat și faptul că homeschoolingul nu este o soluție. Privezi copilul de toate aceste antrenamente zilnice pentru viață. (Cartea nu spune textual asta, e concluzia mea.) Căci fiecare copil are uneltele necesare pentru a se descurca în această junglă, trebuie doar să învețe să le folosească.