frici și anxietăți la copii

Foto: hyena reality/ freedigitalphotos.net

Am să vă spun azi câteva lucruri pe care le-am auzit la conferința „Fii bine cu tine“ despre fricile copiilor, poate vă sunt de folos. Mie mi-a făcut bine să aflu că fi-miu nu e ipohondru, cum îl suspectam, ci că e un copil absolut normal, doar că e la vârsta la care una dintre fricile specifice este cea de boli – habar n-aveam că există și așa ceva!
Tema dezbătută a fost „Fantoma din sertar“, speaker Monica Lespezanu. Așadar.

Copiii au și ei, ca și noi, adulții, frici și anxietăți. Ce este frica, ce este anxietatea?

Frica poate fi recunoscută, are expresie facială și postura specifică. Rolul fricii este să ne pregătească  pentru o acțiune: fugă, luptă, încremenire.
Frica este simțită de copil din momentul concepției și este vizibilă abia din a doua jumătate a primului an de viață. În copilărie este generată de prezența unui pericol sau de absența scurității/ siguranței.

Anxietatea este răspunsul la o amenințare percepută, nu neapărat reală. Amenințarea poate veni fie din interiorul nostru, fie din realitatea înconjurătoare. Anxietatea este în legătură directă cu anticiparea fricii și sau a disconfortului emoțional.
Tipic pentru anxietate este îngrijorarea (funcția îngrijorării este evitarea). În anxietate predomină manifestările de natură psihologică: îngrijorări, temeri, gânduri, ruminații.

Latura pozitivă a fricii și anxietății:
Supraviețuire, succes în activități, protecție în fața pericolelor, comportament moral
Latura negativă a lor: împovărare, evitare constantă (care duce la insucces), a fi „bolnav de griji“, stres (care afectează sănătatea fizică și psihică)

De-a lungul dezvoltării, copiii trăiesc frici și anxietăți ca urmare a schimbărilor prin care trec. Conținutul fricilor se modifică pe parcursul dezvoltării, mai ales de la pericole fizice la cele mai puțin concrete. Pe măsură ce abilitățile cognitive ale copiilor se dezvoltă, se extinde și gama de îngrijorări sau frici, ceea ce poate duce la un anumit tip de anxietate.

Tipurile de frică pe categorii de vârstă:

0-2 ani
Orice stimul brusc, intens, nefamiliar; zgomotele puternice; frica de pierdere a suportului adultului, singurătatea, anxietatea de separare, frica de străini

2-3 ani
Frica de animale, frica de creaturi imaginare, frica de a nu face greșeli (educația sfincteriană), frica de moarte

3-6 ani
Frici despre lumea mai mare, dincolo de mediul familial; frica de întuneric, frica de pierderea persoanei de îngrijre; de furtuni, fenomene meteo; de doctori, de război, de vise coșmaruri (dificultatea de a face diferența între vise, fantezie și realitate)


6-10 ani
Frica de școală (de a întârzia, de a nu-și uita temele, de a nu ști la test, de note mici, de copii mai mari); frica de evaluare (teama de ridicol de respingere); frica de rănirea propriului corp, boli, pericole fizice, hoți, răpitori; frica de a nu greși, de a nu dezamăgi părinți, profesori

10-12 ani
Preocupări și frici legate de situații sociale, interacțiuni sociale și performarea socială; vorbitul/ prezentarea în public; discuțiile cu persoane necunoscute; inițierea și desfășurarea unei conversații
participarea la situații de evaluare; participarea la întruniri, întâlniri cu sexul opus; adresarea/ acceptarea unei invitații/ cereri; mâncatul în compania altora; frici de umilire, respingere în grup

13-18 ani
Frici sociale; anxietate existențială (locul în lume, sensul vieții); anxietăți legate de probleme de viață (dragostea, sexualitatea, conflictul cu părinții); situațiile de panică (diferite de atacul de panică) – situații specifice: context nou, experiență pentru care nu are un răspuns.

Cum facem diferența între o frică normală și una exagerată? Frica exagerată se caracterizează prin următoarele aspecte:
– simptome psihologice severe
– distres marcant, suferința acută a copilului
– deteriorări în domeniul familial, social, rezultatele obținute de copil în diferite activități
– perioada de timp în care este afectat copilul
– modul de răspuns al copilului la diferite provocări (evitare, blocaj, luptă)
– cum e distresul copilui comparativ cu cel al unui copil de aceeași vârstă
– cunoasterea situațiilor în care trăiește distresul – sursa anxietății
– diferența între anxietatea copilului – anxietatea părintelui

Tipuri de anxietate

Anxietatea de separare = frica excesivă de separare a persoanelor semnificative sau casă/locuință; mai frecventă la fete la debutul școlarității, 5-6 ani, 7-9 ani, 12-14 ani

Anxietatea generalizată = îngrijorarea excesivă, de intensitate mare și de durată în legătură cu anumite evenimente sau activități; mai frecventă în preadolescență sau adolescență

Anxietatea socială = teama pronunțată și persistentă în situații sociale – interacțiuni și performare socială; mai frecventă în preadolescență sau adolescență

Tulburarea de panică = episod de frică intensă, neșteptată, cu debut brusc și care implică manifestări somatice sau cognitive; frica de a nu face un nou atac și îngrijorări legate de consecințele atacului de panică; mai frecvente la fete, în adolescență

Tulburarea obsesiv-compulsivă = gânduri, idei persistente, impulsuri, imagini intruzive, recurente, inadecvate asociate cu coportamente repetitive sau acte mentale care au rolul de a reduce anxietatea; mai frecventă la băieți, în adolescență

Fobii specifice = teama persistentă de obiecte și situații specifice: animale, insecte, injecții, mediu înconjurător etc.

Tulburarea de stres post-traumatic apare după expunerea la un eveniment traumatic: frică intensă, neputință, groază, retrăirea evenimentului traumatic, evitarea stimulilor asociați cu trauma, activare psihofiziologică crescută; apare la orice vârstă

Consecințele anxietății:
afectarea funcționării zilnice a copilului
afectarea vieții de familie

Tabloul copilului anxios:
– senzații fizice specifice
– urinare frecvenă, tulburări gastrointestinale, dureri de cap, uneori incontinență
– ticuri nervoase, rosul unghiilor, tragerea de păr, fâțâitul, suptul degetelor/ hainelor
– gânduri anxioase, convingeri pesimiste, îngrijorări permanente
– gânduri sau imagini repetate la nesfârșit, fără a lua nicio decizie.
– inflexibilitate mentală: frică de riscuri, evitarea noului, reacție intensă la schimbarea rutinelor
– stare emoțională de alarmă, teamă, panică, groaza de a fi mereu în alertă
– o tendință de a percepe lumea în general ca amenințătoare și periculoasă
– comportamente numeroase de evitare și reacții intense când evitarea nu este posibilă
– tipare comportamentale – timiditate, indecizie, agățarea de lucruri sigure, perfecționismul, compulsivitatea, tendința de a controla mediul
– creșterea cererilor de liniștire din partea adultului, adâncirea sentimentului de disperare

Cum se învață frica/ anxietatea?
Sursele cauzatoare sunt: moștenirea genetică (temperamentul), relația de atașament (atașamentul insecurizant), stilul parental, traumele
Sursele de menținere sunt: comportamentele de evitare, gândirea negativă, lumea modernă, evenimentele negative de viață și stres.

Ce pot face părinții?
– să conștientizeze propriile frici și anxietăți!
– să aibă o bună legătura emoțională cu copilul = baza de siguranță, încredere și fericire.
– să recunoască și să accepte emoțiile copilului („pari de-a dreptul speriat… “, „observ că privești temător…“, „Este normal să ne facem griji… se întâmplă tuturor“, „Faptul că eviți îmi spune că ți-e greu“, „Ai toate motivele să plângi…“ „Îmi dau seama cât de mare e frica ta, te-am înțeles bine?“
– să empatizeze cu copiii „Și eu m-aș fi speriat dacă…“, „Și mie mi-e teamă când“, „Am și eu îngrijorări ca ale tale…“
– să ofere feedback pozitiv ori de câte ori copilul face față unei situații dificile („Bravo, ți-a trebuit curaj pentru asta!“, „Chiar dacă ți-a fost dificil, am observat că…“, „E o dovadă de îndrăzneală din partea ta că..“, „Excelent, ai făcut un mare pas!“)
– să tolereze suferința copilului
– să sprijine copilul în expunerea gradată a ceea ce îi provoacă frică/ anxietate
– să implice copilul în activități plăcute, relaxante, care sunt surse pentru emoții pozitive
– să încurajeze autonomia copilului
– să utilizele jocuri, povești și umor în situații tensionate

Concluzie:
Ocupați-vă de propriile frici! Vedeți ce-i al vostru și ce al copilului. Nu creați frici suplimentare!
Faceți cunoștință cu fricile normale ale copilăriei și însoțiți copilul în abordarea fricilor sale.
Luați în seamă anxietatea și acceptați ajutorul specialiștilor.