anotimpul bubelor

Foto: Pixabay

La noi în casă stocul de plasturi, alifii și bandaje trebuie să fie mereu la zi. Pentru că, deși din afară părem a fi o familie obișnuiă, copiii noștri au mereu răni, vânătăi, lovituri, bube și zgaibe. Nu-i batem, nu, se autoflagelează singuri.
Cel mare a avut din totdeauna o înclinație spre a-și semnala cu mândrie orice bubă. Plasturi pentru orice înțepătură, bandaje pentru julituri. Acum, că face sport de performanță, îl doare mereu glezna, umărul, cotul sau omoplatul, are în permanență câte-un deget dat peste cap de la mingea de baschet sau e julit prin coate și genunchi (Ce-i drept, se cam dau de pâmânt pe terenul ăla, am asistat și eu de câteva ori și am zis „au“ cu ochii închiși, dorindu-mi să se ridice întreg). Îl mai vezi cu câte-o fașă în jurul genunchiului, câte-o gleznă bandajată, ba într-o zi își împachetase tot sternul, ziceai că vine de la război.
Și pentru că puterea exemplului funcționează excelent la noi în casă, cea mică umblă și ea plasturată și bandajată de câte ori cade, se lovește, zgârie sau înțeapă în vreun Lego. Iar dacă trece cumva o zi în care nu are nicio leziune, ia o cariocă și își desenează bube pe ici, pe colo.
Zilele trecute frate-su, cu dispreț în ton, îi atrage atenția că bubele ei nu-s adevărate. Sunt doar un fake de bube, desenate cu carioca, i-a zis. Întâi s-a supărat fata mea și s-a bosumflat. Dar după ce a rumegat o vreme, a găsit soluția: venind de la geam în viteză, alerga de-a lungul bucătăriei și se arunca în ușă, izbindu-se cu corpșorul ăla micuț al ei de lemnul tare. Făcea „îfff!“, „îfff!“, trântindu-se cu toată puterea, apoi își cerceta cu atenție mâinile să vadă: a reușit să-și facă vreo lovitură vizibilă sau tot cu fake-uri va umbla și săptămâna asta?
Mâine aș face bine să reîmprospătez stocul.