what diana said la fii bine cu tine

Foto: YokeYao/ FreeDigitalPhotos.net

Am ajuns în cele din urmă la conferința Fii bine cu tine, cu gâtul încă puțin inflamat și antibioticul la purtător, dar măcar la suflet să mă vindec dacă trupul mi-e lezat, m-am gândit eu duminică și bine am făcut. Am stat la trei speakeri, apoi a trebuit să plec. Însă ce-am auzit acolo încerc să vă redau și vouă așa, pe repede înainte, poate vă interesează, căci sunt treburi utile pentru sufletele din dotare. Prima a fost Diana Vasile, de care mi-a plăcut și data trecută când am fost, și care spunea așa:

Pe vremuri copilăria era privită cu totul altfel decât acum. Istoria copilăriei începe cu infanticid, trece prin abandon și înlăturare, pentru a ajunge apoi la acceptare și educație în ultimul secol. Ultima perioadă a fost marcată de control, iar acum acesta este treptat înlocuit de suport. Cam așa au crescut deci de-a lungul istoriei copiii, iar urmările s-au văzut mereu la maturitate.
Treptat societatea a evoluat, însă niște rămășițe negative ne-au mai rămas totuși până în ziua de azi, gen copiii sunt răi, cruzi, insensibili la durere și nu au amintiri până la o anumită vârstă.
Astăzi știm cu toții că cei mici sunt foarte senzitivi, că înregistrează toate informațiile în corp de când vin pe lume (ba chiar și intrauterin), doar că nu se pot exprima ca niște adulți. Sunt alerți și atenți, iar plânsetele și enervările sunt modul lor de a se regla la un mediu pe care nu-l controlează. Pe de o parte sunt dependenți de dragostea și protecția noastră, căutând să se adapteze la limbajul nostru, la lumea adulților, dar sunt în același timp și unici și autonomi. De aici conflictul lor intern, exprimat așa cum se pricep ei.

Ce trebuie să nu uităm și să avem mereu în vedere este faptul că părinții de azi sunt copiii de ieri! Că atunci când te simți depășit de copil nu este din cauza lui, că e rău sau că vrea să te chinuie, ci pentru că trezește amintiri în tine cărora nu le poți face față și care te împiedică să fii bine cu tine.

Am fost crescuți cu ideea că nu suntem perfecți. Autoritatea exercitată asupra noastră în copilărie ne-a dat de înțeles că nu e destul, că putem mai mult. Evident, am ajuns niște maturi cu sentimente de vinovăție că nu facem suficient de bine ce facem, în toate domeniile, inclusiv creșterea copiilor, că se poate mai mult. Un amalgam de vină, durere, neputință și tristețe, transformat într-o neliniște intensă. Pe care e bine s-o rezolvăm, dacă nu vrem s-o transmitem mai departe copiilor nostri. Pentru că, atenție, copilul începe să vorbească limbajul părintelui de la un punct încolo și astfel se transmit mai departe problemele noastre nerezolvate.

Ca reacție firească de autoapărare, experiențele noastre negative trec prin negare și apoi cad în uitare. La început negăm importanța lor („Ce mare brânză?“, „Asta-i viața!“), apoi le uităm. Ele însă generează aroganță, devenim adulți care se impun prin aceleași metode autoritare, sau pot duce la comportamente excesive de grijă, căci excesul de bunătate și altruism (voluntariate, implicări în exces etc.) vine tot din experiențele neprelucrate. Așadar, experiențele noastre neprelucrate sunt acolo, adânc îngropate și, guess what, se activează exact când ne e lumea mai dragă, mai exact când avem copii…

Păi, și ce ne facem? Învățăm.
Este necesar să învățăm continuu, să ne cunoaștem pe noi.
Să aceptăm că suntem ființe în curs de dezvoltare. Să acceptăm nevoia de greșeală, de îndoială, la noi și la copiii noștri, pentru că face parte din experimentare.
Să ne acceptăm greșelile, să le recunoaștem și să le trăim, să gestionăm această neliniște și rușine.
Să ne lăsam ghidați de neliniștile pe care le avem, nu să le înlăturăm repede. Când vine neliniștea peste noi, nu dăm repede drumul la TV sau ne turnăm un pahar de vin, ci ne autoanalizăm. Emoțiile ne spun foarte multe despre noi, iar noi trebuie să încetăm să tot acoperim ce nu ne place, și să analizăm și să vedem ce-i de făcut.
E OK și să ne manifestăm empatia față de noi, să ne ținem în brațe, să nu mai fim atât de exigenți cu noi. Și mai ales să profităm că ne putem dezvolta toată viața, să ne explorăm resursele și rănile, și de-acolo să ne extragem forța.