viața cu copii nu e doar lapte și miere. ba este dacă ești șmecheră!

Uitasem asta. Prea erau toate frumoase, roz, în ultima vreme. Dar iată că a plecat mama la Brașov cu treburi, iar eu mi-am luat o săptămână de concediu să stau cu copiii. Să petrec niște quality time cu ei. Să le dedic din mine mai mult decât de obicei. Mare greșeală! Se pare că mi-am ales prost momentul.
Fata mea trece printr-o nouă etapă de tantrumuri violente. Când nu i se face pe plac, începe să țipe, să plângă (uneori cu lacrimi, alteori fără, în funcție de nivelul de frustrare), să dea din picioare, să tragă lucruri sau să arunce. Bineînțeles că am tot folosit și epuizat metodele din cărți, cu datul să aleagă, distrasul atenției etc. Nu merg, fratele meu. Sau dacă avem marele noroc să inventăm ceva nou care să țină, ține exact atât până a epuizat activitatea – după care își amintește din nou că acum un sfert de oră n-am vrut s-o las să-mi smulgă lanțul de la gât sau să-i strice lui Max ceva prin cameră și pune-te din nou pe jale. Astăzi am pedepsit-o pentru prima oară în viața ei de copchil atașat, am luat-o pe sus, am dus-o pe balcon (balconul nostru e tip cameră, cu covor pufos și fotoliu, bate soarele, e cald) și i-am zis să stea acolo până se calmează. Ghici ce? S-a calmat.
Ghinionul meu este că, în momentele de liniște – căci nu zbiară chiar non stop – frate-său mai mare, în vacanță fiind dar nu cu acces nelimitat la tabletă, se plictisește și o provoacă. Deși i-am explicat de „n“ ori – și nu e prost, pricepe repede – că nu e cazul s-o provoace, că ea nu pricepe încă glumele lui și ia orice în serios, pur și simplu nu se poate abține sau „uită“. De unde tragem concluzia că după vârsta de 9 ani memoria copiilor se diminuează considerabil.
Noaptea doarme cu mine și cu GG, că dacă mama e plecată n-o să doarmă domnișoara singură în cameră, nu? Căci doar are nevoie de cineva care-i oferă sticlă cu lapte în toiul nopții (da, doamnelor și domnilor, copilul ăsta încă mai bea lapte noaptea, fir-ar să fie!!!), de cineva care-i oferă suzeta – dar nu oricare, căci din 3-4 suzete risipite prin pat, doar una singură se acceptă la momentul respectiv, iar criteriile sunt aleatorii – , dar mai presus de orice, are nevoie de cineva pe care să-l împingă. Căci trebuie spus, primadona noastră și-a format prostul obicei să „împingă“ noaptea. Cu picioarele. În bot, dacă se poate. Acuma, dormind cu maică-mea, au destul loc doar ele două, iar când fata se pune de-a curmezișul și împinge în semi-somn din perete în bunică, mama totuși nu cade din pat. Cu noi însă doarme la mijloc. Se proptește cu capul în mine și cu picioarele în bietul GG (sau invers) și dă-i și împinge. Cu acompaniament de scâncete, desigur, doar nu credeați că această măsurare de forțe se petrece în liniște, nu, e cu tam-tam. Ba uneori ne comunică și foarte explicit: „Is will stossen!“ (Vreau să împing!), deci nu e ca și cum ar avea un coșmar (în fiecare noapte coșmarul cu împinsul, mă lași?). Și pe lângă că ne enervează și ne doare, suntem și în pericol să cădem din pat. Dimineața ne trezim cu cearcăne adânci și vânătăi.
In fine, ideea e că după două zile, două zile de concediu început cu cele mai bune intenții din partea mea, sunt cu nervii praf. Deja simt că cedez nervos, am ridicat tonul de câteva ori la ei (mint, am țipat de-a dreptul). Ceea ce pe moment n-a ajutat deloc – decât poate pe mine, să mă descarc. Totuși, când am strigat a nu știu câta oară „Fiecare în câte-o cameră!“ s-au potolit.
Acum fata doarme, e liniște. Băiatul e pașnic cu Lego. Iar eu m-am descărcat.

Textul de mai sus e scris alatăieri. Între timp lucrurile s-au mai așezat. Băiatului i-am chemat un coleg de clasă la noi pentru vreo două zile și de-atunci e liniște în casă. Nu mai necăjește nimeni fata, nu mai joacă nimeni baschet în jurul televizorului, doar tabletele s-au cam încins, dar avem o înțelegere: notat pe hârtie când intri și când ieși din tabletă, nu mai mult de o oră șnur, nu mai mult de trei ore pe zi. După care cei doi tabletagii se vor muta acasă la celălalt, tot pentru vreo două zile. Win/win.
Fata doarme de două nopți în pătuțul ei de copii, plasat lângă al nostru, și în care n-a dormit până acum nicio noapte de doi ani și aproape patru luni și care a funcționat doar pe post de cutie uriașă pentru jucării. La început a strâmbat din nas și a făcut tarantele, dar când s-a convins că, dacă nu face ca mine, nici desene animate nu mai pupă, s-a executat (da, am practicat șantajul). Și doamne, ce bine doarme singură, ce bine dormim și noi! Rămân la părerea că bed-sharing-ul (deși l-am practicat intens din neavut încotro) este divin seara când adoarme pruncul și dimineața pentru giugiuleli cu dânsul, dar nu pe parcursul nopții.
Howgh!

P.S. Am rezolvat-o și cu „tantrumurile“. Îi dau cu ignore. După câteva minute de zbierete, se plictisește și își schimbă tonul (de la o secundă la alta, atenție!) cu unul mieros, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ha! Știam eu că joacă teatru!