temeri și speranțe

Mi-a fost dor de ei vara asta, uneori dureros de tare. În special de cea mică, știu că are mai multă nevoie de mine decât cel mare, care savurează într-o oarecare măsură faptul că nu-l toc întruna cu diverse obsesii ale mele, cum ar fi să se spele pe dinți sau să-și strângă lego-urile de prin cameră. Vara trecută îi vizitam în fiecare weekend, anul ăsta am rărit-o la două săptămâni. Dar e cam maximum de suportabilitate pentru mine departe de copii. Când văd câte-o fetiță de vârsta ei, prin troleibuz sau pe stradă, simt cum mă înmoi toată, rămân cu privirea bleagă atârnând de copilul străin și un zâmbet tâmp mi se așterne pe față. Când văd câte-un puștan cool bătând mingea cu șapca întoarsă, îl privesc cu simpatie și mă umflu în pene de parcă ar fi al meu, căci am și eu așa ceva.
Pe de altă parte savurez din plin această perioadă căreia mie îmi place să-i spun vacanță. Treziri la ore normale, seri adulte, cărți, călătorii. Căci nu mai departe de două săptămâni mă voi trezi din nou cu noaptea-n cap să pregătesc senvișuri și sticle de lapte, mă voi enerva când sunt întreruptă din muncă, îmi voi relua certurile uzuale de seară pe diverse teme meschine, voi trage cu ochiul la cărțile care zac necitite din lipsă de timp, pentru că voi pica lată de oboseală în patul conjugal, vizualizând cu ochii minții frânturi din cât-de-bine-era-în-vacanță. Sau poate că nu.
Poate că voi reuși totuși să păstrez un echilibru între muncă și copii, să jonglez cu timpul și mai bine decât până acum, să-mi rezerv și pentru mine o jumătate de oră zilnic. Poate că voi reuși să-mi amintesc mai des că viața e prea scurtă ca s-o irosesc cu conflicte pe subiecte care nu contează, nervi și stres. Poate că voi realiza mai des că am o familie mișto și copii minunați, că sunt o norocoasă și că ar trebui să apreciez asta în fiecare clipă. Sau măcar din doi în doi.