in corpore sano

Foto: Matt Lee

Știu, știu că mișcarea e bună, că sportul e minunat și binefăcător, că odată intrat în sânge îți devine un drog fără de care nu mai poți trăi, că te întrebi cum de nu ți-a venit ideea până acum, că-ți prelungește viața, că te face să te simți mai bine fizic, zi după zi, până la moartea care va veni abia peste 150 de ani. Știu toate astea. Și totuși sunt de o lene incomensurabilă când vine vorba de mișcare.
N-am făcut sport în viața mea. Sigur, la școală am participat la orele de sport, însă cam numai până prin liceu, când am început să mă descurc cu absențele. În plus, statura scundă era o scuză excelentă pentru a chiuli la orele în care jucam baschet & co. Totuși, curios lucru, când venea vorba de datul normei, cu excepția oinei, eram destul de bunicică. Doar că, na, a lipsit mereu pasiunea.
La sală m-am înscris de vreo două sau trei ori în viață, direct abonament cu banii jos ca garanție pentru prezența ulterioară, însă am abandonat după maximum patru ședințe. Mai mult n-am putut duce. Totuși, nu eram printre cele mai ridicole în exprimarea fizică.
De la o vreme încoace încep a-mi simți vârsta. Sunt chinuită de diverse tipuri de dureri de spate, de la mijloc la umeri, de genunchi ruginiți și încheieturi anchilozate. În plus, îmi petrec mare parte din zi pe un scaun, în fața unui calculator. Și mă gândesc că e cazul să fac ceva. Așa că am luat măreața decizie de a urca și coborî scările numai pe jos. Având în vedere că locuiesc la zece, și că la job lucrez la cinci și am imprimanta la trei și bucătăria la șapte, cumva e de înțeles că ar fi un punct de plecare spre nirvana sportivilor. Mi-am pus totuși un amendament, anume folosirea scărilor în locul liftului se efectuează doar în absența genților grele și niciodată pe caniculă.
Acuma, canicula a cam trecut. Cât despre genți, ținând seama că eu am aproape mereu câte două, una în care îmi port calculatorul și una mare tip shopper în care am minimum o agendă zilnică, două telefoane dintre care unul cât o tabletă, snop de chei și portofel cu 1 kg de mărunțiș, portfard cu smacuri și parfum, carte, șervete umede, scutece, mașinuțe metalice, apă de 0,5 și diverse alte lucruri trebuincioase (dar ce nu are o doamnă mamă în poșețică?), consider că port mereu greutăți cu mine.
Și uite-așa, nobila-mi decizie de a face mișcare via trepte a rămas, de aproape o lună, doar în faza de proiect. Totuși, abia aștept să înceapă orele de baschet ale lui fi-miu.