cel care mă așteaptă
O începusem de-acasă, dar am terminat-o abia la mare. Căci între timp pusese și maică-mea mâna pe ea și a ras-o în vreo câteva seri. Dacă n-aș fi știut nimic despre Parinuș – cum îmi plăcea să strig cartea prin casă când n-o găseam („Unde te-ai ascuns, Parinuș? Ai căzut iar după pat?“) –, coperta melodramatică (și nici titlul) nu cred că m-ar fi atras. Dar o citisem pe cea cu „Tatăl celuilalt copil“ și, cum am și o incontrolabilă atracție spre viața altor culturi și popoare, m-am apucat de ea.
E o poveste de dragoste. Neîmplinită, desigur. Viața grea a unei femei într-o lume musulmană. O femeie care vede mai departe de rolul prestabilit de născătoare și crescătoare de copii și atât. O fătuță care pună la îndoială utilitatea ceador-ului și autoritatea masculelor familiei, care vrea să termine o școală, să meargă la facultate. Evident, și-o cam fură din cauza acestor idei progresiste de la toată lumea, la propriu cât și la figurat. Viața ei ia o întorsătură interesantă și cam atât despre acțiune. Citiți-o, că vă prinde.
La un moment dat, mi s-a părut puțin propagandistică povestea. Adică e evident că autoarea dă glas ideilor ei prin intermediul diverselor personaje. Și că uneori le repetă intenționat, ca să ne intre bine în cap. Dar ceea ce pentru mine suna a propagandă, m-am prins eu mai târziu, era doar un mesaj către femeile musulmane. Căci asta e o carte – sau așa am perceput-o eu – scrisă pentru ele, femeile asuprite, oprimate, bătute, umilite etc. O carte care le ajută să-și pună niște întrebări sau care le confirmă că nu sunt singurele care gândesc, ba chiar că e dreptul lor să gândească libere și să-și aleagă singure destinul. Că se poate. Că e al naibii de greu, dar că există și varianta aceasta. Nu e o carte pentru noi, emancipatele, care luăm totul de-a gata și privim oricum cu superioritatea voința lor pusă cu botul pe labe (dacă nu le convine, de ce acceptă să fie călcate în picioare, gen). Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să o citim. Pentru că e un alt destin de femeie – femeie ca noi toate –, care te face să privești viața un pic altfel.
Am citit-o, e o lectie despre cum iti faci copiii fericiti in orice conditii iar cand vine si vremea ta sa ai parte de un strop de normalitate ei pun frina, ca sa zic asa. Cam trist…(Doina)
Mie mi-a plăcut sfârșitul. Deși în sinea mea speram să fie cu happy end (așa, de dragul personajului principal), m-am bucurat că Parinuș a ales finalul ăsta. 🙂
eu nu am citit-o, dar cunosc povesti adevarate. si cand citesc despre oameni inebuniti dupa partea aia de lume, ma apuca furia. da, ca turist totul e fain, dar ca femeie …. no way. am lucrat cu refugiate de acolo. fata uneie dintre ele, din afganistan spunea cat de mult ii multumeste mamei ca e in UK si ca a putut face o universitate. nici vb de asa ceva la ea in tara. alte femei carora le e frica sa se intoarca acasa pt ca risca sa fie omorate. stau in refugii de femei in tara lor si nu pot iesi de acolo. nu situ daca ai auzit de 'honor killing'. familia isi omoara fiica pt ca i-a dezonorat familia. am vazut un reportaj in care o femeie fusese violata si familia si sotul nu au crezut-o. povestea cum a fost batuta si era cautata de familie pt a fi omorata. si cate si mai cate. si in india la fel. am o prietena care a lucrat in inchisorile din Gaza, acolo povesti. da. in rest ne vaitam degeaba si ne blamam parintii aiurea.
Mihaela
Da, da, e urât ce se întâmplă, sunt la curent cu „practicile“ din lumea aceea, de prin cărți, de pe net, de pe la prieteni. E o mare, mare nedreptate la adresa femeilor și să zicem mersi că ne-am născut aici și nu acolo. 🙁
Una e Afghanistanul și alta e Iranul, țara lui Parinuș. În Iran sunt mai multe femei înscrise în unversități decât bărbați.
Sigur că în Afghanistan e și mai nasol, dar a fost o perioadă, scurtă, în care femeile puteau face și ele școală, din câte știu eu.
Numai pe vremea talibanilor nu au avut voie să facă școală.Acum au voie.
Din cate imi aduc aminte am si eu cartea asta undeva la servici. Poate imi fac timp sa o caut prin cutiile cu carti care stau frumos si asteapta sa fie citite.
Merge.
Eu iti recomand si "Tatal celuilalt copil" tot de Parinoush Saniee (a aparut la Polirom). Am citit-o in doua zile si am trecut-o direct pe lista preferatelor 🙂
Daaa, am citit-o anul ăsta, mi-a dat-o un coleg, cred că am și scris despre ea pe blog, parcă. 🙂