mausi
Foto: Pixabay
Ok, acesta este un post dureros pentru mine, v-aș ruga să nu râdeți sau să faceți mișto, îmi vine oricum foarte greu să scriu.
Când eram mică aveam, ca orice copil, o jucărie preferată. Nu era o păpușă Barbie, nu era nici măcar o păpușă, era un șoarece din cârpă, cu membre lungi, un cap gri de șoarece și o expresie destul de tâmpă. Dar nu conta, căci eu mă îndrăgostisem de jucărie, am declarat că e fată și o cheamă Mausi. Îi făceam hăinuțe, avea pat și casă și coșuleț propriu și o luam în vacanțe peste tot. La un moment dat i s-au rupt urechile, i-am decupat două cercuri din fetru roșu și i le-am cusut cum m-am priceput. Când i s-a dezlipit gura, i-am desenat una cu ojă roșie. O iubeam mult pe Mausi și o vedeam frumoasă, în ciuda faptului că era o jucărie chiar urâțică. Până pe la vreo 8-9 ani, când treptat mi-am pierdut interesul. Dar n-am aruncat-o niciodată, am păstrat-o mereu pe undeva, era Mausi a mea, jucăria mea specială.
Anul trecut am pierdut-o. A luat-o Vera în parc, maică-mea n-a fost atentă când fata a aruncat-o din căruț și s-au întors fără Mausi…
Când mă gândesc la Mausi, la Mausi a mea, îmi dau lacrimile. O văd ba făcută zdrențe sub roțile unei mașini, ba murdară de noroi lângă o bordură, ba într-un tomberon. Uneori îndrăznesc să sper că poate a găsit-o un copil și o iubește cât de cât. Deși, la cât de pocită era…
Nu știu de ce mi-am amintit azi de Mausi.
Ce frumos. Toti avem un Mausi. Pe mine m-a emotionat pt ca mi-a adus aminte de Carnica mea.
Mihaela
O mai ai?
eu nu imi aduc aminte sa fi avut ceva gen Mausi. Nu te-ar consola un pic un remake? Tot din carpe? sa imi lasi mesaj te rog, ok?
Dacă n-ai avut o jucărie, sigur dormeai cu o pătură preferată. Sau cu o pernă deosebită, ceva, nu? Nici Max n-a avut jucărie preferată, nu s-a jucat niciodată cu plușuri când era mic. El dormea cu mașini.
Nici eu n-am avut vreo jucarie preferata cand eram mica, nici paturica sau alte accesorii de genul asta, in schimb tre' sa recunosc ca am dormit cu maica-mea si taica-meu in pat pana pe la vreo….8 ani, cel putin? Deci nah, fiecare cu tabietul lui 😀
Wow, cand imi mai amintesc asa, cate o chestie din copilaria mea, pur si simplu realizez cat de incredibil de razgaiata si enervanta eram!
Maria
Ehe… a mea papusa preferata era Brandusa.. sau Damblagita cum o "alintau" ai mei..
„Damblagita“, hahaha! Vaaai, câtă răutate! :)))
Mausi a mea era o minge de ping pong si se numea Genevieve (se citeste jonviev) 🙂
O minge de ping-pong pe nume Jonviev? Foarte tare!!! :))))
Papusoiul meu preferat era "Donad". O chestie horror galben, din cauciuc pictat, roasa de subsemnata pe la maini, cioc si fund (Donald Duck are la fund un smoc de pene) pe care o iubeam nespus. Mi-au dat-o nemernicii cand m-am facut mai mare dar am gasit-o la Breaza intr-un sac de chestii nefolositoare (probabil cu imbracamine veche, jucarii distruse si altele).
DA! L-am regasit pe la 13-14 ani, l-am mangaiat cu mainile si cu privirea vreo cateva zile, apoi l-am lasat acolo cu nostalgie si durere in suflet …
Cred ca tocmai m-ai facut sa merg intr-o expeditie de recuperare!
:DDD
Comentariul anterior era plin de greseli. Am incercat sa sterg busuiocul dar degeaba. Asta este… desi am l-am verificat tot am mai gasit o litera lipsa, alea alea… asta e: mananc litere si maimutoi de cauciuc!
Te-a apucat perfecționismul, observ. 🙂
A meu a fost un urs. L-am primit la 5-6 ani, cumparat de la magazinul de jucarii de la parterul blocului turn. Intr-o seara de toamna/iarna ceausista, cu ploaie mocaneasca, fara lumina pe strazi. L-am adus in brate acasa, si am dormit cu el multi ani. Pe la 12 ani, fratele meu i-a rupt capul, si a urlat cu el in brate pana la cresa. Eu plangeam dupa. Am recuperat capul si m-am dus mai departe, la scoala la mine. Unde l-a gasit colega de banca, intamplator, si a zburat prin cateva miini prin clasa. Iar urlete.
l-am cusut (cum am putut…) si apoi a ajuns in cada cu apa. Era umplut din paie, acestea au mucegait…
Se numea Martinica.
Auăleu, sărmanul Martinică, prin câte a trecut! Cred că te-a durut sufletul când a trebuit să te desparți de el, chiar și așa, mucegăit.
Baaai, Maro, nu mai pot eu de Mausi, da' unde e pisicaaaa? Undeee? Ca mi-a zis fi-mea sa dam pe blog la tine sa se joace cu pisica si ia pisica de unde nu-I! Pune pisica la loc!
Chiar! Unde mi-e pisica??? Nici n-am observat că lipsește, fir-ar! Oi fi lăsat ușa blogului deschisă? Mi-o fi sărit pe fereastră? Mi-a șmanglit-o careva?
Pe bune acum, nu știu ce s-a întâmplat cu ea (poate doar dacă nu am șters-o eu din greșeală, de obicei am marele talent să pierd linkuri din blogroll, dar pisica!? Mai era și al naibii de mare!)
Dear sis!
Do you need a new dog?
Hahaha! Da, poate că a sosit momentul să trec la nivelul următor, să-mi iau un Amstaff pentru blog, sigur nu mai vin răufăcătorii. :))))
Eu il am pe Lecu. Lecu a implinit anul trecut 100 de ani (da, O SUTA!). E un ursulet jerpelit rau de tot, bordo, acum ii lipsesc niste bucati din urechi si din bot si e chel pe burta. Dar inca in am. Bunicul meu l-a primit, copil fiind, Lecu a vazut doua razboaie, apoi a ajuns la taica-meu, apoi la sora-sa (matusa-mea) si apoi la mine. Le-am spus copiilor ca nu am sufletul sa ii las cu ei (inca), pana nu stiu sa-l aprecieze la justa lui valoare. Daca s-ar pierde, sufletul meu s-ar face bucati, Lecu e ursuletul liniei noastre genealogice, are cate putin din toata familia mea (printre putinele lucruri pe care le-am luat cnad am emigrat in Canada, Lecu a fost primul pe lista), asa ca te inteleg perfect cu Mausi, imi pare atat de rau… 🙁