păsări libere la digiplex sau „să nu renunți niciodată!”

Ne-am dus sâmbătă dimineață la film. Elegant, invitație, eveniment, vedete, presă, bloggeri. Eu, cu băieții după mine. Un desen animat, „Păsări libere”, cu niște crucani care refuză să mai facă parte din meniu de Ziua Recunoștinței (simpatic film, de altfel). S-au zbânțuit băieții înainte de film cu toți ceilalți copii antrenați de două zâne guralive, apoi ne-am luat popcorn și Pepsi și ne-am așezat la locurile noastre, filmul urmând să înceapă la 12 fix. Trec cinci minute, zece, lumea încă nu se așezase toată, camerele de filmat luau încă interviuri vedetelor, copiii stăteau la coadă să se pozeze cu Brenciu printre scaune… în fine, nu se alarmase nimeni prea tare de mica întârziere. Însă după alte zece minute, copiii din sală au început să dea semne de nerăbdare, să se foiască, să alerge printre rânduri, să se urce pe scena de sub ecran. Era evident că ceva se întâmplase, nu găseau butonul de start, rătăciseră filmul, se înțepenise rola. Prin urmare, la un moment dat, am fost poftiți să ne luăm copiii și popcornul și să schimbăm sala. Ne-am ridicat cu toții, fiecare bogat ornamentat cu popcorn-pepsi-copii-haine-genți-afișe-premii și ne-am pus încetișor în mișcare ca o turmă compactă, până am reușit să ieșim cu toții din sală pe hol. Unde ne-am oprit. Și am stat așa, în picioare, așteptând – copii, adulți, vedete sau nu – cu floricelele și sucul în mână, pe hol, vreo alte zece minute, întrebându-ne unii pe alții „Ce se întâmplă?”. Ai mei copii s-au trântit la un moment dat în fund pe jos. Eu trăgeam cu ochiul către o altă sală în care tocmai începuse „Adele”, m-ar fi tentat să dau curcanii pe el, dar nu se cădea, căci eram cu copiii. Încet-încet, din turma compactă au început să se desprindă persoane care nu erau atât de înnebunite după desene încât să merite așteptarea sau părinți cu copii mai mici și deja obosiți de atâta film. Acestora le-au urmat alte grupuri care au renunțat, până când toată lumea s-a pus în mișcare în sens invers, spre ieșire. Chipuri mici dezamăgite, priviri întrebătoare, frânturi explicative gen „lasă, mamă, că venim altă dată”, „s-a stricat filmul” sau „mai bine mergem la locul de joacă”. Alor mei nu le venea să creadă că au stat atâta degeaba. Mai ales Max, care mormăise între timp printre dinți cum că „asta-i nesimțire”, nu se dădea dus. „Hai să mergem totuși până în față să vedem ce s-a întâmplat”, a zis, dar eu nu mai aveam niciun chef, era evident că se anulase filmul. Totuși, i-am făcut pe plac și ne-am îndreptat contra puhoiului de oameni, căci aveam o nevoie după atâta suc. În fața sălii nu mai era nimeni, doar niște personal și Andreea Marin care se căuta prin geantă și striga după aia mică a ei. Le-am pus băieților haina mea în brațe, le-am zis să mă aștepte cuminți și am dispărut la toaletă, gândindu-mă ce să fac cu ei ca să nu mai fie dezamăgiți. Să trag cu ochiul prin alte săli, să caut alt film, să-i duc la un loc de joacă, să le cumpăr ceva drept consolare… Când ies, îmi zice Max: „Se-aude ceva din sală. Cred că au dat drumul la film”. Într-adevăr, se auzea ceva din sala noastră. Ne ducem repede toți trei la ușă, băgăm nasul. Sala goală, luminată, vreo 6 femei de serviciu măturau popcorn și strângeau pahare. Pe ecran, curcani. „Ăsta e!” au strigat băieții. „E filmul nostru, l-au reparat!” M-am holbat și eu un pic la ecran, nu, nu era reclamă sau altceva, era chiar filmul. O întreb pe una dintre femei ce se întânplă, ea ridică din umeri, nu știa. Așa că am zbughit-o tustrei pe ultimul rând și ne-am instalat confortabil. Femeile au strâns, au plecat, filmul rula, băieții erau mega-fericiți. Cât am ieșit eu puțin din sală să-l sun pe GG, să-i explică că, deși ar fi trebuit să se termine deja, filmul abia a început și noi întârziem un pic, cineva stinsese și lumina. Așa că sâmbătă dimineață eu și băieții mei am fost singurii spectatori ai avanpremierei anulate „Păsări libere”. Am avut toată sala numai pentru noi trei, ne-am descălțat, ne-am urcat cu picioarele pe scaune, am vorbit tare, și am încurajat personajele în momentele grele.
„Să nu renunți niciodată! Niciodată!” zicea curcanul din film.