priorități, desigur…

…dar am avut totuși niște mustrări de conștiință că n-am scris nimic azi, pentru că așa m-am obișnuit de la o vreme încoace, să fiu cotidiană.
Dar a început școala. Și de aseară ne tot pregătim întruna (motiv pentru care n-am ajuns nici la RM și m-am cam ofticat, că o coceam de mult, dar asta-i viața, se iezistă priorități) și abia acum am reușit să-mi trag sufletul. Căci a fost o alergătură și o nebunie și un haos cum numai la început de an școlar se poate.
Are și părțile lui bune haosul. La școală m-am văzut scurt cu o prietenă bună pe care stau de la începutul verii s-o sun să ne vedem și nimic, deci bine măcar că avem plozii la aceeași școala că, iată, ne vedem la careu. Și cu altă prietenă, de asmenea, de care locuiesc la o intersecție distanță și tot nimic, că ambele doi copii, ambele ocupate, uite că se poate de 16 septembrie. Și pe frate-meu l-am ușuit de două ori azi la telefon, că nici să vorbesc n-am avut timp, dar m-am revanșat seara. Și tot așa, de job nu mai zic, ca a fost o zi pierdută din start.
Huh! Acum m-am liniștit abia. La un pahar de vin roșu, seara, bucătărie. Clar, e de înțeles de ce beau părinții seara.
N-am făcut decât două poze azi, una în stație pe bancă în drum spre școală, cealaltă venind de la școală, în tramvai, că mi-am amintit brusc că n-am făcut poze școlarului la început de clasa a doua. Păi, normală-s? Când toată lumea făcea poze și filme-n draci, când vuiește febeul de poze cu plozi în uniforme, nu, eu nu, eu îs mai cu moț și uit ca fraiera să fac poze în curtea școlii, în clasă, cu colegii, cu doamna, cu florile, cu caietul, cu carnetul, cu habar n-am de ce sunt așa cum sunt câteodată, of, o să mă-njure copilul că n-are poze.
No bine. A fost totuși ok ziua asta, deși super-mega-stresantă, a fost pe pozitiv.
Și viața, iată, e okeiuță.