splendida cetate a celor o mie de sori

You may also like...

23 Responses

  1. Anonim spune:

    Si eu am citit-o, si desi pe vremea aia nu aveam copil, am plans la fel de cu spor…

    Elena

  2. Anonim spune:

    E o carte minunata, am iubit-o si am ramas cu un crush pe scriitor. Ultima lui carte se cheama 'And the mountains echo' si nu pot s-o las din mina.

    • mara spune:

      Mda, nu știu dacă o pot să o suport imediat pe următoarea, cred că am nevoie de o pauză de subiect. Dar cu siguranță autorul l-am pus la bookmarks-uri. 🙂

  3. Anonim spune:

    Eu nu mai pot să-i citesc cărțile lui Hosseini, deși le ador. Mă deprimă atât de tare, nu mă pot opri din plâns. Pentru că vorbesc persană, am ajuns să le predau engleză angajaților afgani de la hotelul la care lucram după ce m-am mutat în Arizona. Niște oameni cu niște povești de viață foarte triste, cu urme de gloanțe sau cu arsuri pe corp, unii își perduseră membri de familie, uciși de talibani. Am întâlnit atâta bunătate la oamenii ăștia, atâta generozitate, am învățat enorm de la ei.

    Bussi,
    deine ehemalige Kollegin aus Wien

    • mara spune:

      No bine, tu nici nu mai ai nevoie să le citești, că tu ai alte experiențe cu cultura lor (habar n-aveam că ai ajuns să vorbești persana, ce mișto! eu nici numele nu mai știu să mi-l scriu. și-mi amintesc doar ca "daria" înseamnă "mare" – asta dacă-mi mai amintesc ceva din aburii vienei :)))

    • Anonim spune:

      Persana e limba mea preferată și este foarte simplă, spre deosebire de arabă. Am învățat-o după cinci săptămâni de locuit în Iran, apoi, am continuat la Uni Wien, timp de un an, cu un profesor super deștept, Christian Engelhart, care vorbea persana mai bine decât un iranian de la mama lui și care avea o charismă d'aia de old school, cum numai în Viena mai întâlnești. Și da, Daria înseamnă mare, mai ții minte. Eu îi păstrez Iranului o amintire frumoasă, mi-e dor de el, nu se compară cu Afganistanul. Și în Iran erau foarte mulți refugiați din Afganistan, părinții lui Farshid aveau o familie afgană care aveau grijă de casa lor de la țară și locuiau chiar acolo, pe moșia lor. Aveau trei fete și țin minte că le-am îmbrăcat și le-am încălțat din cap până în picioare și le-am cumpărat manuale să meargă la școală, că in Afganistan nu aveau voie să meargă la școală pe timpul talibanilor. Cât s-a sacrificat Latif, tatăl lor, numai să le vadă și pe ele în rând cu ceilalți copii din sat. Și erau atât de frumoase! Dacă nu ai văzut filmul ”Baran” al lui Majid Majidi, ți-l recomand călduros (nu uita batistele). Vreau să spun că am plâns cam două ore după ce ți-am scris primul mesaj. Darn it, încep să-mi dea lacrimile iarăși.
      Ich vermisse dich so sehr! Lass uns zusammen eine Reise nach Brasilien organisieren!

    • mara spune:

      Of, Cristina, acum m-ai făcut și pe mine să-mi dea lacrimile. De amintiri, de dor, de lipsă de perspective, de tot Weltschmerzu'…

    • Anonim spune:

      big hug

  4. AncaT spune:

    am citit-o mai demult, imediat dupa ce am citit the kite runner. Am citit mai multe carti de genul,de diferiti autori, E o realitate crunta, in zona aia….Daca ai timp si chef citeste "Not without my daughter" de Betty Mahmoody. E o carte non-fiction, o americanca se marita cu un Iranian si se duc intr-o ''vizita scurta'' la familia lui. Mda. Dintro vizita scurta s etrezeste fara pasaport si incuitata in casa si amenintata ca va ramine fara copil. Nu povestesc mai mult, dar merita cititta cartea. Este si film, dar nu se compara, cartea e mult mai lunga decit filmul si au fost lasate multe faze afara, ceea ce e de inteles,ca altfel ar fi fost un film mega lung.

    • mara spune:

      N-am citit-o, dar știu că a făcut mare vâlvă când a apărut. Am văzut filmul, în schimb. Cu siguranță am s-o citesc când îmi va pica pe mână, că din film nu-mi mai amintesc decât o scenă dintr-un autobuz, ea stresată că va fi descoperită când vrea să treacă fata peste graniță sau ceva de genul ăsta.

    • AncaT spune:

      granita nici macar nu a trecut-o in autobuz,ci pe jos, prin zapada 🙂 Am vazut un interviu cu ea ,acum vreo 2-3 ani la TV. Nu a vrut sa dezvaluyie nimic din viata ei reala de dupa ce a scapat, a zis ca inca ii este teama de ex husband si familia lui.

    • Anonim spune:

      Dacă tot se vorbește despre această carte, vă recomand să vedeți și documentarul din 2002, ”Without my Daughter”, versiunea lui Seyed Mahmoodi. Este pe YouTube, în șase părți. Adevărul e undeva la mijloc.

    • mara spune:

      Ah, ce-mi place treaba asta, bun, yootoob e la îndemână, băgăm un ochi și acolo.

  5. Anonim spune:

    Oh, ce lume faina la tine pe blog, Mara! Crina xx

    • mara spune:

      Așa-i? 🙂 Să știi că și eu mă simt tare bine cu "fetele de pe blog", cum le numesc când îi povestesc lui GG uneori ce-au mai zis, ce părere au despre cutare lucru sau, în fine, prostioare din astea. Și mă bucur că "cititorii noștri sunt mai inteligenți decât ai lor" (sau cum era sloganul de la cațavenci, parcă așa). :))

  6. Anonim spune:

    "Cine se aseamana se aduna"? :-)) Crina

  7. Mara, mă bucur de cunoştinţă şi mă bucură şi mai mult faptul că ne-am cunoscut prin intermediul unei cărţi. Am scris şi eu o prea lungă recenzie pe propriul blog şi am făcut trimitere către articolul acesta, ce a reuşit să sintetizeze atât de frumos această emoniţionantă poveste.

    • mara spune:

      Da, și eu mă bucur când lumea se bucură că citim aceleași cărți! (mai mult sau mai puțin bucuroase). Ce nu mă bucură este că nu am niciodată timp de citit, cum mi-ar plăcea. Dar poate la pensie, maică, la pensie, în ea îmi stă speranța. :)))

Lasă un răspuns