Trei fete, Vera și prietenele ei, gemenele Ioana și Maria. Dialog: Maria: Unde-i Luca? Vera: La Cezara. Ioana: Cezara e o țară? Vera: Nu, e mama lui. Ioana: Nu e Mara mama lui Luca? Vera: Nu. Mara e numai mama lui Max și a mea. Maria: Dar Luca e fratele tău. Vera: Da, dar are altă mamă. Gemenele nu mai...
Highlight-ul săptămânii trecute a fost faptul că am dus-o pe fată, în sfârșit, să-i facă găuri în urechi. Își dorea cam de prin iarnă să poarte și ea cercei, însă nu voiam să risc, neobișnuită fiind cu metale în urechi, să i se încurce în fulare, căciuli și pulovere. Și nu, la naștere nu i-am făcut, e totuși o barbarie...
Ideea de bază este să găsesc plăcere în toate micile activități care mă calcă pe nervi. Care în sine nu-s un capăt de lume, dar fac eu din ele o tragedie uneori și mă vait și mă eschivez și le urăsc și din nimic creez un issue care brusc chiar este o problemă. Cum ar fi gătitul. Încă mă lupt...
Pisicile mele, drăguțele melele (ca să rimeze). Da. Una-i hoață, cealaltă face pe jos. Dar le iubesc și așa, deși îmi pun nervii la încercare periodic. Dar e bine, îmi exersez răbdarea, toleranța și acceptarea vizavi de lucrurile pe care nu le pot schimba în viață. Ce face, de pildă, Franzi? Fură cu nerușinare ca o hoață obraznică orice lucru...
Sau cam așa s-ar putea intitula această postare. Căci n-am mai scris de ceva vreme, pentru că treabă, pentru că lene, pentru că primăvară, pentru că habar n-am, dar știu că lumea intră să vadă ce mai facem și nu-i frumos să nu găsească nimic de atâta vreme. Deci, știri despre noi, la minut: big boy sick Pe fiu-miu l-a...
… și mi-am zis să vă zic și vouă cum mi s-au părut. În primul rând mi-a plăcut The House That Jack Built, ultimul al lui Lars von Trier. Dacă nu vă plac filmele cu psihopați, dați skip și săriți direct la al treilea, filmul cu cățelul. Deși nu e chiar un film obșinuit cu psihopatul standard, pentru că Jack...
Trei fete, Vera și prietenele ei, gemenele Ioana și Maria. Dialog: Maria: Unde-i Luca? Vera: La Cezara. Ioana: Cezara e o țară? Vera: Nu, e mama lui. Ioana: Nu e Mara mama lui Luca? Vera: Nu. Mara e numai mama lui Max și a mea. Maria: Dar Luca e fratele tău. Vera: Da, dar are altă mamă. Gemenele nu mai...
Highlight-ul săptămânii trecute a fost faptul că am dus-o pe fată, în sfârșit, să-i facă găuri în urechi. Își dorea cam de prin iarnă să poarte și ea cercei, însă nu voiam să risc, neobișnuită fiind cu metale în urechi, să i se încurce în fulare, căciuli și pulovere. Și nu, la naștere nu i-am făcut, e totuși o barbarie...
Ideea de bază este să găsesc plăcere în toate micile activități care mă calcă pe nervi. Care în sine nu-s un capăt de lume, dar fac eu din ele o tragedie uneori și mă vait și mă eschivez și le urăsc și din nimic creez un issue care brusc chiar este o problemă. Cum ar fi gătitul. Încă mă lupt...
Pisicile mele, drăguțele melele (ca să rimeze). Da. Una-i hoață, cealaltă face pe jos. Dar le iubesc și așa, deși îmi pun nervii la încercare periodic. Dar e bine, îmi exersez răbdarea, toleranța și acceptarea vizavi de lucrurile pe care nu le pot schimba în viață. Ce face, de pildă, Franzi? Fură cu nerușinare ca o hoață obraznică orice lucru...
Sau cam așa s-ar putea intitula această postare. Căci n-am mai scris de ceva vreme, pentru că treabă, pentru că lene, pentru că primăvară, pentru că habar n-am, dar știu că lumea intră să vadă ce mai facem și nu-i frumos să nu găsească nimic de atâta vreme. Deci, știri despre noi, la minut: big boy sick Pe fiu-miu l-a...
… și mi-am zis să vă zic și vouă cum mi s-au părut. În primul rând mi-a plăcut The House That Jack Built, ultimul al lui Lars von Trier. Dacă nu vă plac filmele cu psihopați, dați skip și săriți direct la al treilea, filmul cu cățelul. Deși nu e chiar un film obșinuit cu psihopatul standard, pentru că Jack...
Am rămas fără telefon. Vineri seară, după ce m-am întors din oraș, am mai scris două vorbe pe WhatsApp și m-am băgat în pat. Înainte de culcare mai dau o tură pe Facebook, să văd ce mai e, că nu intrasem toată seara și na, să nu pierd cumva vreun eveniment de importanță capitală. Și cum scrollam eu cu ochii...
Încet, treptat, încep din nou să citesc. Sigur, asta nu înseamnă că m-am lăsat de psihologia practică tip „Cum să te extragi singur din rahatul emoțional în care te afli” și nici volumele cu poezii de amor nebun nu le-am împins după pat, însă mai scap și la câte-o carte pe care mi-am cumpărat-o parcă într-o altă viață și care...
Vera ar vrea să meargă la un picnic. – Să mergem acolo unde ne-am jucat cu mingea… – ? – Și erau mulți țânțari. – ??? – Unde-am salvat atunci libelula aia… știi tu… la Canada… #comana #aproape6ani •••••••••• – Știi, o fată mi-a smuls creionul din mână la grădiniță. – Și tu nu ți l-ai luat înapoi? – Am...
M-am tot gândit. De la sfârșitul anului trecut mă tot gândesc la rezoluțiile de început de an, mai ales că anul trecut a fost unul greu, răscolitor și revelator pentru mine. Iar de la 2019 mă aștept să fie de-a dreptul revoluționar, în sens bun. Ce lucruri ar trebui atunci să-mi propun pentru anul ăsta? Mai mult sport, mai puține...
Comentarii recente